~Al. Iacobescu: „Pe urmele lui Alecsandri“

O premieră absolută este, într-o măsură, un act de curaj. Aceasta mai ales dacă avem de a face cu un debut, ca în cazul piesei „Profesor de admitere” de Mariana Brăescu. E drept, demersul a fost întreprins sub bune auspicii. „Textul, «Profesor de admitere», mi-a întrecut toate aşteptările”, declară criticul Val Condurache iar dramaturgul Tudor Popescu îşi salută noua colegă începînd prin a „elogia iniţiativa teatrului (iniţiativă din ce în ce mai puţin asumată de teatre cu firmă mai sonoră)”. Alte aprecieri asupra altor piese ale aceleiaşi autoare, aflate în aşteptarea întîlnirii cu scena, mai semnează Eugen Barbu, Traian Filip, Ion Dodu Bălan et. Dar, oricît de avizate, aceste opinii exprimate înainte de premieră nu reprezintă decît un pariu, pe care prima întîlnire cu publicul, în urma logodirii textului cu scena, urma să dea seamă dacă este sau nu cîştigător.

Succesul de public este indiscutabil. Sigur, acest succes trebuie privit în datele lui particulare, începînd, fireşte, cu textul, situat în prelungirea – peste timp – a Cînticelor lui Alecsandri, pe care le aminteşte prin simplitatea subiectului şi prin nota de şarjă în care sînt realizate portretele celor trei „profesori de admitere”: prin franţuzismele Criticului, prin infatuarea Actriţei, prin frînturile de melodie îngînate de Cîntăreţ. Apropierea surprinde plăcut, aducînd – paradoxal! – o notă de originalitate în tratarea scenică a subiectului într-o perioadă în care comedia sofisticată cunoaşte un accentuat proces de manierizare. Comicul Marianei Brăescu este spontan, dezinvolt, plin de prospeţime, piesa se susţine scenic.

Aşadar, subiectul piesei este cît se poate de simplu. Veniţi la o cramă în scopuri… documentare, trei artişti – un Actor, un Critic şi un Cîntăreţ – se hotărăsc subit să-l convertească pe Tudorel, fiul şefului respectivei podgorii, fiecare la profesiunea lui. Cu mult zel vor fi efectuate preparaţiile necesare, prilej de a satiriza suficienţa profesorilor şi de a puncta comic inadecvarea lor la realitate. Mai cu picioarele pe pămînt, Tudorel îşi va însuşi sîrguincios lecţiile, dar de dat va da examen de admitere la viticultură, singura, autentica sa pasiune. Consternarea profesorilor va rima comic cu neaşteptata convertire a lui Moş Costache care, simţind irezistibila chemare a artei, va părăsi crama, adoptînd brusc şi demonstrativ franţuzitul limbaj al criticului: Adio, citoayens! Este singura lovitură de teatru, în rest naraţiunea scenică susţinîndu-se prin vigoarea cu care sînt zugrăvite portretele celor trei profesori şi al lui Moş Costache, dar şi prin nota de încîntătoare candoare cu care evoluează scenic Tudorel. E drept, preţiozitatea criticului e dusă oarecum la extrem, formulările lui fiind cam demonstrativ incomprehensibile, după cum demonstrative sînt uneori şi reacţiile lui Tudorel la demersurile ultrapedagogice ale profesorilor săi. Şi-apoi, Moş Costache afişează uneori un pitoresc excesiv (aluziile la interdicţiile babei sale etc.). Dar, în ansamblu, piesa, nepropunîndu-şi să fie mai mult decît este, reuşeşte să cîştige afectiv spectatorul. Merit care nu poate fi trecut cu vederea.

1988

AL. IACOBESCU

nici un comentariu până acum

Lăsați un comentariu

• PORTRET

CREATIVITATEA LA SUPERLATIV
Prof. dr. VIOREL ROMAN (Universitatea din Bremen, Germania)
Cine vrea să se informeze despre o persoană sau o activitate de anvergură caută în primul rând, în era Internetului, pe Google şi iată ce găseşte: „Mariana Brăescu“ apare de 26.000, iar „Casa Lux Bucureşti“ de 340.000 ori. Fără îndoială avem de a face cu o personalitate foarte cunoscută, atât pe tărîm literar cât şi în lumea afacerilor, şi, în acelaşi timp, cu o firmă de mare succes. Reţeta pentru a ajunge la astfel de performanţe este simplă pentru d-na Brăescu: „Ca să ai succes, important este să nu copiezi pe nimeni. Trebuie să inventezi!“ Aşa a dovedit-o atât în piesele de teatru, în literatură cât şi în punerea pe picioare a unuia din cele mai importante grupuri de media din ţară şi cel mai important editor de presă pentru casă din Europa de Est. Casa Lux edita, la sfârşitul anului 2005, şapte titluri dintre care şase reviste lunare: Casa Lux, Casa de vacanţă, Practic în bucătărie, Practic – Idei pentru casă, gradină şi apartament, Draga mea şi Cărticica Draga mea pentru copii, precum şi, bimensual, Colecţia Cărticica Practică. Fiecare din aceste publicaţii a fost deschizător de drum şi este lider pe segmentul de piaţă căruia i se adresează. Chiar dacă aceste iniţiative vor putea fi continuate de trustul de presă german Burda, meritul ideii iniţiale – a fondatoarei şi creatoarei de „standard“, care timp de 12 ani a pus bazele şi a veghiat ca totul să fie în armonie cu milioanele de cititori – rămâne neşters. Cine cunoaşte opera d-nei Brăescu, urmăreşte apariţiile ei la TV, în presă, în lumea de afaceri şi mai ales o cunoaşte personal, rămâne surprins. Paradigmele omului de succes postrevoluţionar sunt parcă de altă natură. Simplitatea, creativitatea, spontaneitatea sunt coordonatele întregii ei creaţii literare, din lumea afacerilor şi, nu în ultimul rând, în domeniul social.
Într-o lume în derivă, Mariana Brăescu ne dă încredere în viitor şi, sunt convins, ne putem aştepta încă de acum la noi iniţiative, pentru că după cum însă a mărturisit public, mai are multe idei încă nerealizate, care ne vor surprinde, tot aşa cum am surprins „Profesor… de admitere“, „Londra de la 3 la 5“ şi mai ales Casa Lux.
__________________________________________________
MARIANA BRĂESCU : „ PREFAŢĂ PENTRU TOATE CĂRŢILE MELE “
RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
Pînă nu ne spuneam rugăciunea, nu ne culcam.
„Tatăl nostru, carele ne eşti în ceruri…“.
Şopteam încet cuvintele de rugă în faţa icoanei lucind misterios în lumina curată a candelei din perete.
„Sfinţească-se numele Tău…“
Nu-mi amintesc de la cîţi ani ştiam cuvintele sfinte, dar de foarte mică le ştiam. Şi-n momentele acelea de noapte adîncă rămîneam doar atît: eu, fetiţa aceea mică, îngenunchiată, sfioasă, şi gîndul la Dumnezeu.
Mică, înfricoşată, emoţionată. Era un examen sever şi examenul îl dădeam în fiecare seară.
„Şi să ne ierţi nouă păcatele noastre,
Aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri…“.
Nu, sigur, nu înţelegeam totul. Dar înţelegeam că pentru a avea curajul să trecem peste clipa aceea, trebuia să fi bun şi drept toată ziua şi doar aşa, seara, înainte s-adormi, să spui şi să-ţi fie primită la Domnul rugăciunea.
Şi cu pleoapele grele de somn, auzeam pe rînd, ca în vis, foşnetul mătăniilor şi murmurul rugător al cuvintelor sfinte: „Tatăl nostru…“.
Simple amintiri din copilărie. Cîţi, oare, le mai au?
Spun, ca şi-atunci, „Tatăl nostru…“ şi încă mai sper.
______________________________________________
O „MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ LITERARĂ“
MARIANA BRĂESCU: „CÂTĂ CREAŢIE, ATÂTA MISTER“
Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină.
Câtă referinţă logică şi cât mister desluşesc în privinţa creaţiei mele?
Greu de spus unde începe una şi unde se termină cealaltă. Graniţa între cele două este atât de neclară, atât de înşelătoare. Ce ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi, undeva, o stânca albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.
Ce m-a determinat pe mine? Au fost cărţi? Au fost personalităţi pe care le-am cunoscut ori despre care am citit? Sigur au fost, dar din fericire aceasta nu se vede, nu se simte, nu le-am preluat ca pe nişte citate, cu ghilimelele pierdute pe drum.
Au fost momente de răscruce. Au fost. Cred că viaţa mi-a oferit destule, bune şi rele.
Din punctul de vedere al vieţii, n-am pierdut o clipă busola lucidităţii. Din punctul de vedere al creaţiei, ceea ce am scris sau revistele-program pe care le-am conceput nu le-am controlat eu ci ele m-au controlat pe mine.
N-au fost zile lungi ori ani de proiecte, de ciorne, de gânduri. Ele au venit trimise poate de la Dumnezeu, aşa cum de la El vin toate cele bune.
Eu a trebuit doar să le organizez în cărţi de povestiri, în piese de teatru, în reviste-program care sigur au rotit într-un sens special şi pentru totdeauna o mare parte din naţiune.
Mi-e greu să mă refer la revistele pe care le-am creat ca la nişte „publicaţii“, de oricât succes s-au dovedit ele. Le-am gândit ca pe programe ale societăţii româneşti care acţionează nu doar din paginile oricât de frumos ilustrate. Fiecare are o misiune: să propage binele. Fiecare din cei care le citesc.
Ce poţi cere mai mult într-o viaţă de om? Numai sănătate, pentru toţi cei pe care-i iubeşti.
_________________________________________________