~A. I. Brumaru: „Amintirea şi închipuirea“

O surpriză, cel puţin pentru mine, e înfăţişarea, astăzi, în beletristic a Marianei Brăescu. Ar fi, la drept vorbind, o reînfăţişare, fiindcă, iată (cum aflu de la editorul „Carpathiei Press”, casa producătoare) autoarea fusese pregătită mai de demult pentru aceasta: a scris şi a redactat, abordînd platonic tiparul, în proză şi teatru, încă de prin anii 80: o istorie zăvorîtă, România sfîrşitului de secol 20 a cunoscut-o bine, îndurînd-o, nu i-a îngăduit însă ieşirea. Creaţia deja existentă a Marianei Brăescu a fost totuşi înregistrată publicistic: în cuvinte însoţitoare, s-au exprimat la vreme despre ea specialişti reputaţi şi stimabili, de la Val Condurache (dramaturgie) la Tudor Octavian (proza scurtă), de la profesorul Ion Zamfirescu la M. Ungheanu. (O piesă, „Pronto – agent secret sau Marea lovitură”, din 1985, a fost, aflu, realizată în aspect radiofonic în 2002, însă sub alt titlu.)

Naraţiunile Marianei Brăescu, chiar acelea cu explicaţia în umanitatea proximă ce se susţine de regulă în definiţii morale (v. „Imperfecţiuni provizorii”, Bucureşti, 2005), istorisiri felurite ca întindere, concepute cu vreo două decenii în urmă, căutînd însă a sintetiza prototipistic, pe element îndeobşte nemişcător şi irepetabil, se vor aduna, la o privire mai atentă, nu numaidecît, cum era poate de aşteptat, sub numitorul unei literaturi nemijlocite a realului, dar deopotrivă sub semnul, încă vag aici, al unei literaturi cu atingere în mister, adică în duhul iniţial, liric, al lucrării cuvîntului. Precum în cartea ulterioară, „Îmi amintesc şi îmi imaginez” (Bucureşti, 2005) – în aceasta însă, cum se vede, ficţiunea fiind hotărît precumpănitoare. Se ghiceşte aşadar, comparînd volumele, o tranziţie, ca şi nedeclarată, între o proză aparent numai de observaţie, cu apăsări nu lipsite de maliţie pe inamovibil şi fatalitate în expresia umanului în comentariu satiric, şi alta (vădită deja în „prima carte”) contaminată insesizabil de exerciţiul geometric al parabolei (v. „Ultimul Sever”, „Miezul sau coaja” etc.), de „ca-şi-cum”-ul ficţionării, de, mai degrabă – a înţeles bine Tudor Octavian – ucronia schimbătoare de realitate, la porunca infinită a spiritului; desparte şi inversează feţele vremii.

Trecerea aceasta se încheie însă hotărît în „Îmi amintesc şi îmi imaginez”. Observaţia în vieţuirea concretă, apoi demonstraţia epică, opţiuni inevitabile ale naraţiunii realiste, orientate critic, adică totuşi subiectiv, la mijloc fiind o selecţie atitudinală, sînt acum, ca în modelele tari ale genului, retrase aşa-zicînd la schiţă (acolo unde toate lucrurile se desăvîrşesc, cum ar zice liricul şi gînditorul cunoscut), altfel spus la esenţa graiului poetic: o meditaţie care poetizează, meditaţie pe urmele amintirii, pe urmele imaginaţiei, închipuirea care-şi aminteşte; amintirea ce imaginează. Amintirea – ne îngăduie limba să credem – e opusă minţii care gîndeşte deodată cu lumea, silind-o la despăturiri dureroase, adesea inadecvate; dimpotrivă, ea preferă, însă în taină, să imagineze; va să zică mintea, de altfel, mai mult minte, cum a spus cineva, inventează şi plăsmuieşte, lumile noi nu sînt oare astfel de producţii ale spiritului, izvorîte, cum se verifică peste tot, din „ne-adevăruri”?

Titlul cărţii Marianei Brăescu („Îmi amintesc şi îmi imaginez”) e din acest punct de vedere grăitor. Pornită ea însăşi ca închipuire, amintirea e acoperită, capturată de aceasta, e prizoniera secretă a imaginaţiei: se desfăşoară ca memorie, dar cea care vorbeşte, aducînd din necunoscut nu doar adevărul faptei ci tocmai enigma, reconstruind-o, e închipuirea. Autoarea pune aşadar în jocul literaturii (ca în dialogul „Aproape amintirea acelei nopţi”, ca în prozele „Sub ispita zăpezii”, „Perla negresei”, „După-amiază cu trăsura pe cer” etc.) memoria ce nu doar reproduce, însă născoceşte. Falsa reproducere, ce totuşi supravieţuieşte în regula epicii, e înlocuită de aceasta: născocirea însă adaugă, acum lucrurile lumii nu-şi vor modifica doar starea, îşi şi schimbă conţinutul şi sensul – sînt noi, sînt altele, aşteptîndu-şi cu nerăbdare clasa, universul.

2005

A.I. BRUMARU

nici un comentariu până acum

Lăsați un comentariu

• PORTRET

CREATIVITATEA LA SUPERLATIV
Prof. dr. VIOREL ROMAN (Universitatea din Bremen, Germania)
Cine vrea să se informeze despre o persoană sau o activitate de anvergură caută în primul rând, în era Internetului, pe Google şi iată ce găseşte: „Mariana Brăescu“ apare de 26.000, iar „Casa Lux Bucureşti“ de 340.000 ori. Fără îndoială avem de a face cu o personalitate foarte cunoscută, atât pe tărîm literar cât şi în lumea afacerilor, şi, în acelaşi timp, cu o firmă de mare succes. Reţeta pentru a ajunge la astfel de performanţe este simplă pentru d-na Brăescu: „Ca să ai succes, important este să nu copiezi pe nimeni. Trebuie să inventezi!“ Aşa a dovedit-o atât în piesele de teatru, în literatură cât şi în punerea pe picioare a unuia din cele mai importante grupuri de media din ţară şi cel mai important editor de presă pentru casă din Europa de Est. Casa Lux edita, la sfârşitul anului 2005, şapte titluri dintre care şase reviste lunare: Casa Lux, Casa de vacanţă, Practic în bucătărie, Practic – Idei pentru casă, gradină şi apartament, Draga mea şi Cărticica Draga mea pentru copii, precum şi, bimensual, Colecţia Cărticica Practică. Fiecare din aceste publicaţii a fost deschizător de drum şi este lider pe segmentul de piaţă căruia i se adresează. Chiar dacă aceste iniţiative vor putea fi continuate de trustul de presă german Burda, meritul ideii iniţiale – a fondatoarei şi creatoarei de „standard“, care timp de 12 ani a pus bazele şi a veghiat ca totul să fie în armonie cu milioanele de cititori – rămâne neşters. Cine cunoaşte opera d-nei Brăescu, urmăreşte apariţiile ei la TV, în presă, în lumea de afaceri şi mai ales o cunoaşte personal, rămâne surprins. Paradigmele omului de succes postrevoluţionar sunt parcă de altă natură. Simplitatea, creativitatea, spontaneitatea sunt coordonatele întregii ei creaţii literare, din lumea afacerilor şi, nu în ultimul rând, în domeniul social.
Într-o lume în derivă, Mariana Brăescu ne dă încredere în viitor şi, sunt convins, ne putem aştepta încă de acum la noi iniţiative, pentru că după cum însă a mărturisit public, mai are multe idei încă nerealizate, care ne vor surprinde, tot aşa cum am surprins „Profesor… de admitere“, „Londra de la 3 la 5“ şi mai ales Casa Lux.
__________________________________________________
MARIANA BRĂESCU : „ PREFAŢĂ PENTRU TOATE CĂRŢILE MELE “
RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
Pînă nu ne spuneam rugăciunea, nu ne culcam.
„Tatăl nostru, carele ne eşti în ceruri…“.
Şopteam încet cuvintele de rugă în faţa icoanei lucind misterios în lumina curată a candelei din perete.
„Sfinţească-se numele Tău…“
Nu-mi amintesc de la cîţi ani ştiam cuvintele sfinte, dar de foarte mică le ştiam. Şi-n momentele acelea de noapte adîncă rămîneam doar atît: eu, fetiţa aceea mică, îngenunchiată, sfioasă, şi gîndul la Dumnezeu.
Mică, înfricoşată, emoţionată. Era un examen sever şi examenul îl dădeam în fiecare seară.
„Şi să ne ierţi nouă păcatele noastre,
Aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri…“.
Nu, sigur, nu înţelegeam totul. Dar înţelegeam că pentru a avea curajul să trecem peste clipa aceea, trebuia să fi bun şi drept toată ziua şi doar aşa, seara, înainte s-adormi, să spui şi să-ţi fie primită la Domnul rugăciunea.
Şi cu pleoapele grele de somn, auzeam pe rînd, ca în vis, foşnetul mătăniilor şi murmurul rugător al cuvintelor sfinte: „Tatăl nostru…“.
Simple amintiri din copilărie. Cîţi, oare, le mai au?
Spun, ca şi-atunci, „Tatăl nostru…“ şi încă mai sper.
______________________________________________
O „MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ LITERARĂ“
MARIANA BRĂESCU: „CÂTĂ CREAŢIE, ATÂTA MISTER“
Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină.
Câtă referinţă logică şi cât mister desluşesc în privinţa creaţiei mele?
Greu de spus unde începe una şi unde se termină cealaltă. Graniţa între cele două este atât de neclară, atât de înşelătoare. Ce ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi, undeva, o stânca albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.
Ce m-a determinat pe mine? Au fost cărţi? Au fost personalităţi pe care le-am cunoscut ori despre care am citit? Sigur au fost, dar din fericire aceasta nu se vede, nu se simte, nu le-am preluat ca pe nişte citate, cu ghilimelele pierdute pe drum.
Au fost momente de răscruce. Au fost. Cred că viaţa mi-a oferit destule, bune şi rele.
Din punctul de vedere al vieţii, n-am pierdut o clipă busola lucidităţii. Din punctul de vedere al creaţiei, ceea ce am scris sau revistele-program pe care le-am conceput nu le-am controlat eu ci ele m-au controlat pe mine.
N-au fost zile lungi ori ani de proiecte, de ciorne, de gânduri. Ele au venit trimise poate de la Dumnezeu, aşa cum de la El vin toate cele bune.
Eu a trebuit doar să le organizez în cărţi de povestiri, în piese de teatru, în reviste-program care sigur au rotit într-un sens special şi pentru totdeauna o mare parte din naţiune.
Mi-e greu să mă refer la revistele pe care le-am creat ca la nişte „publicaţii“, de oricât succes s-au dovedit ele. Le-am gândit ca pe programe ale societăţii româneşti care acţionează nu doar din paginile oricât de frumos ilustrate. Fiecare are o misiune: să propage binele. Fiecare din cei care le citesc.
Ce poţi cere mai mult într-o viaţă de om? Numai sănătate, pentru toţi cei pe care-i iubeşti.
_________________________________________________