~Al. Florin Ţene: „Splendoarea barocă a imaginaţiei“

Cunoscută, mai ales după 1990, ca dramaturg, prozator şi jurnalist cu o activitate intensă, Mariana Brăescu (fondatoarea celui mai important grup de presă pentru casă, familie şi ambient, „Casa Lux”) vine în întâmpinarea cititorilor săi cu un nou volum de povestiri, intitulat simptomatic „Îmi amintesc şi îmi imaginez”.

Deschizând coperţile acestei cărţi, parcă întredeschid cu sfială, pentru a nu tulbura liniştea timpului trecut, uşa de mahon sculptat a unui castel în care lucrurile sunt acoperite cu o pânză alburie şi transparentă a memoriei pentru a lăsa să se întrevadă, cu zgârcenie, dozajul, amintirile.

Cele nouăsprezece povestiri sunt o sinteză a artei narative a autoarei, în care se regăseşte, condensată, întreaga splendoare barocă a imaginaţiei care are la rădăcina ei „o existenţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o putem nici măcar întrezări” (Artur Silvestri).

În acest volum, Mariana Brăescu pare un renascentist întârziat, cu voluptăţile nostalgiei, un degustător rafinat al amintirilor pline de miez, un erudit cu viziuni neoplatonice pe care le redescoperim în „cronicile” memoriei sale. Extrem de rafinate în naraţiune şi în descriere, povestirile sunt basoreliefuri, care se doresc să irupă din”magma„ marmorei, chiar dacă autoarea învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe insolite. În unele povestiri, regăsim nucul ca simbol al perenităţii şi depozitarul amintirilor, ca formă ingenioasă de a înşela imaginaţia. (Vezi: „După amiază cu trăsura pe cer”, „Urcând în nuc până la cer”).

Universul naraţiunii este undeva într-o localitate din Nord, unde toamna este „grea ca o femeie care aşteaptă un copil”. Personajele vin dintr-un trecut şi capătă proporţii mitologice în memorie; „Oamenii nu-i spuneau numele, nici în şoaptă, de teamă, căci nu doar de-acolo se auzea strigăt omenesc şi nu tot de-acolo, noaptea, vaetul ţâşnea atât de înfricoşător de-ţi simţeai spinarea de gheaţă şi de frică puteai să şi mori?” („Grecoaica”). Originalitatea propriu-zisă a autoarei prinde contur odată cu răstălmăcirea amintirilor. Povestirile, uneori, capătă un caracter fantastic al întâmplărilor şi chiar este dublat de unul fabulistic, înduioşător, alternând cu maliţia şi realist: „Ne ţinea calea, ne pândea de departe ca să ne întrebe: – Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi uitat, oare moartea?! Nu ştiam, dar întrebarea mă speria întotdeauna.” („Sub ispita zăpezii”). Aerul vetust, rafinamentul excepţional al povestirilor, în chip paradoxal este produsul unei simplităţi izvorâtă din adâncul fiinţei. Din minimum de relatare, autoarea obţine maximum de expresivitate: „Nimeni nu se-ntreabă că Zenovia nu moare, dar toată lumea se miră că trăieşte”.

Mariana Brăescu ne învaţă să trăim prin poveşti atâta timp cât nu ne decidem să ieşim din ele. Ea repovesteşte nişte poveşti din care nu a ieşit niciodată. Existenţa dihotomică a omului modern ca făptuitor şi povestitor al faptelor sale, cele două îndeletniciri fiind mereu la un pas de divorţ, dar nu la Mariana Brăescu, atunci când momentul istoric pune conştiinţa în situaţii dilematice („Dincolo de zid, mai departe”), constituie problema radiografiată de autoare sub supravegherea celor două „călăuze” ale povestirilor sale: Amintirea şi Imaginaţia.

O „biografie aparentă” ne produce direcţia minuţioasă, îndelung comentată, pe care o aplică unei epoci exilată în memorie, unde interesul cade pe destinul omului bulversat de rapiditatea cu care Istoria îşi schimbă măştile. E aici acea „circulaţie dialectică” (J. P. Sartre) a existenţei individuale dependente de mediu şi societate care, la rându-i, îşi datorează destinul tragic indivizilor componenţi. (Ex: „Dansul fluturelui”).

Universul misterios, sugerând spaţii magice, uneori ezoterice, îşi complică uman înţelesul fiindcă ficţiunea e singurul teritoriu liber al umanităţii. Fiecare detaliu al trecutului este insolitat şi tradus în simboluri capabile să citească altfel prezentul, să-l prevadă din nou. Descrierea, realizată prin hipotipoză, reacordă importanţă locurilor, gesturilor, cuvintelor.

Povestirile Marianei Brăescu se constituie ca un „ţinut” al prozei scurte contemporane în care adevărul are de partea sa cuvântul, rememorarea ca istorie vorbeşte limba unei scriitoare admirabile şi talentate, iar expresia „Îmi amintesc şi îmi imaginez” vizează o împăcare cu realitatea trăită.

2005

AL. FLORIN ŢENE

nici un comentariu până acum

Lăsați un comentariu

• PORTRET

CREATIVITATEA LA SUPERLATIV
Prof. dr. VIOREL ROMAN (Universitatea din Bremen, Germania)
Cine vrea să se informeze despre o persoană sau o activitate de anvergură caută în primul rând, în era Internetului, pe Google şi iată ce găseşte: „Mariana Brăescu“ apare de 26.000, iar „Casa Lux Bucureşti“ de 340.000 ori. Fără îndoială avem de a face cu o personalitate foarte cunoscută, atât pe tărîm literar cât şi în lumea afacerilor, şi, în acelaşi timp, cu o firmă de mare succes. Reţeta pentru a ajunge la astfel de performanţe este simplă pentru d-na Brăescu: „Ca să ai succes, important este să nu copiezi pe nimeni. Trebuie să inventezi!“ Aşa a dovedit-o atât în piesele de teatru, în literatură cât şi în punerea pe picioare a unuia din cele mai importante grupuri de media din ţară şi cel mai important editor de presă pentru casă din Europa de Est. Casa Lux edita, la sfârşitul anului 2005, şapte titluri dintre care şase reviste lunare: Casa Lux, Casa de vacanţă, Practic în bucătărie, Practic – Idei pentru casă, gradină şi apartament, Draga mea şi Cărticica Draga mea pentru copii, precum şi, bimensual, Colecţia Cărticica Practică. Fiecare din aceste publicaţii a fost deschizător de drum şi este lider pe segmentul de piaţă căruia i se adresează. Chiar dacă aceste iniţiative vor putea fi continuate de trustul de presă german Burda, meritul ideii iniţiale – a fondatoarei şi creatoarei de „standard“, care timp de 12 ani a pus bazele şi a veghiat ca totul să fie în armonie cu milioanele de cititori – rămâne neşters. Cine cunoaşte opera d-nei Brăescu, urmăreşte apariţiile ei la TV, în presă, în lumea de afaceri şi mai ales o cunoaşte personal, rămâne surprins. Paradigmele omului de succes postrevoluţionar sunt parcă de altă natură. Simplitatea, creativitatea, spontaneitatea sunt coordonatele întregii ei creaţii literare, din lumea afacerilor şi, nu în ultimul rând, în domeniul social.
Într-o lume în derivă, Mariana Brăescu ne dă încredere în viitor şi, sunt convins, ne putem aştepta încă de acum la noi iniţiative, pentru că după cum însă a mărturisit public, mai are multe idei încă nerealizate, care ne vor surprinde, tot aşa cum am surprins „Profesor… de admitere“, „Londra de la 3 la 5“ şi mai ales Casa Lux.
__________________________________________________
MARIANA BRĂESCU : „ PREFAŢĂ PENTRU TOATE CĂRŢILE MELE “
RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
Pînă nu ne spuneam rugăciunea, nu ne culcam.
„Tatăl nostru, carele ne eşti în ceruri…“.
Şopteam încet cuvintele de rugă în faţa icoanei lucind misterios în lumina curată a candelei din perete.
„Sfinţească-se numele Tău…“
Nu-mi amintesc de la cîţi ani ştiam cuvintele sfinte, dar de foarte mică le ştiam. Şi-n momentele acelea de noapte adîncă rămîneam doar atît: eu, fetiţa aceea mică, îngenunchiată, sfioasă, şi gîndul la Dumnezeu.
Mică, înfricoşată, emoţionată. Era un examen sever şi examenul îl dădeam în fiecare seară.
„Şi să ne ierţi nouă păcatele noastre,
Aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri…“.
Nu, sigur, nu înţelegeam totul. Dar înţelegeam că pentru a avea curajul să trecem peste clipa aceea, trebuia să fi bun şi drept toată ziua şi doar aşa, seara, înainte s-adormi, să spui şi să-ţi fie primită la Domnul rugăciunea.
Şi cu pleoapele grele de somn, auzeam pe rînd, ca în vis, foşnetul mătăniilor şi murmurul rugător al cuvintelor sfinte: „Tatăl nostru…“.
Simple amintiri din copilărie. Cîţi, oare, le mai au?
Spun, ca şi-atunci, „Tatăl nostru…“ şi încă mai sper.
______________________________________________
O „MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ LITERARĂ“
MARIANA BRĂESCU: „CÂTĂ CREAŢIE, ATÂTA MISTER“
Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină.
Câtă referinţă logică şi cât mister desluşesc în privinţa creaţiei mele?
Greu de spus unde începe una şi unde se termină cealaltă. Graniţa între cele două este atât de neclară, atât de înşelătoare. Ce ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi, undeva, o stânca albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.
Ce m-a determinat pe mine? Au fost cărţi? Au fost personalităţi pe care le-am cunoscut ori despre care am citit? Sigur au fost, dar din fericire aceasta nu se vede, nu se simte, nu le-am preluat ca pe nişte citate, cu ghilimelele pierdute pe drum.
Au fost momente de răscruce. Au fost. Cred că viaţa mi-a oferit destule, bune şi rele.
Din punctul de vedere al vieţii, n-am pierdut o clipă busola lucidităţii. Din punctul de vedere al creaţiei, ceea ce am scris sau revistele-program pe care le-am conceput nu le-am controlat eu ci ele m-au controlat pe mine.
N-au fost zile lungi ori ani de proiecte, de ciorne, de gânduri. Ele au venit trimise poate de la Dumnezeu, aşa cum de la El vin toate cele bune.
Eu a trebuit doar să le organizez în cărţi de povestiri, în piese de teatru, în reviste-program care sigur au rotit într-un sens special şi pentru totdeauna o mare parte din naţiune.
Mi-e greu să mă refer la revistele pe care le-am creat ca la nişte „publicaţii“, de oricât succes s-au dovedit ele. Le-am gândit ca pe programe ale societăţii româneşti care acţionează nu doar din paginile oricât de frumos ilustrate. Fiecare are o misiune: să propage binele. Fiecare din cei care le citesc.
Ce poţi cere mai mult într-o viaţă de om? Numai sănătate, pentru toţi cei pe care-i iubeşti.
_________________________________________________