MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

• „ÎMI AMINTESC ŞI ÎMI IMAGINEZ“

PUBLICĂM AICI CÎTEVA PROZE DIN VOLUMUL „ÎMI AMINTESC ŞI ÎMI IMAGINEZ” , APĂRUT ÎN ANUL 2005, LA ED. CARPATHIA PRESS DIN BUCUREŞTI. CARTEA VA APĂREA ÎN TRADUCERE FRANCEZĂ, ÎN 2007, LA PARIS .
___________________________________________________

OFELIA ŞI SEARA

Şi de-atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tînără, încremenită în tinereţe pe veci…

Dar noi nu ştiam. Ne apropiam cu sfială de casa tăcută închizînd în ogive limpezimea grea a cristalurilor din ferestrele în care nu apărea niciodată măcar o umbră. Izolată de noi şi de lume, casa cea mai pustie dintr-un întreg oraş ne fascina totodată înconjurată de un zid mai înalt ca un om înalt. Cînd ne lipeam obrazul de ferecătura grea de metal a porţii, ochiul nostru desluşea cu uimire curtea acoperită împărţită egal în dale albe şi negre ca o uriaşă tablă de şah. Şi chiar era o uriaşă tablă de şah, dar noi nu ştiam. Peste casa şi curtea pustie, croncăneau către iarnă ciori negre îngrijorate. După-amiezile toamnei putrezeau leneş destrămînd prin vitralii o lumină galbenă, vinovată. Verile încingeau nemilos dogoarea necruţătoare a unui cuptor uriaş şi doar primăverile îndrăzneau delicat să înalţe pe ziduri flamura verde a unei iedere neaşteptat de statornice. Ştiam că e o casă pustie şi totuşi o simţeam fremătînd cu nelinişte ca un trup omenesc în care slab, dar mai bate, o inimă. Ca o inimă care încă mai bate cînd liniştea străzii şi a nopţii se lasă atît de grea încît te temi că se sparge, de după vitraliile cu desen hieratic se desluşea în răstimpuri bătaia pendulului din perete. Unsprezece. Doar această oră bătea şi numai noaptea orologiul bătu şi noaptea se înfiora îndelung la auzul celor unsprezece semnale ca şi cum ele ar fi numărat atent secundele unui trup încă viu şi mai ales ultima, care era doar şoptită, şi mai sfioasă decît răsuflarea.

Cîte o minge rătăcită din întîmplare ne dădea prilejul să ne apropiem de casă şi să ne lipim obrazul de fierul rece al porţii. Nu surprindeam niciodată vreo mişcare şi niciodată n-aveam să auzim măcar pentru o clipă foşnirea uşoară a perdelelor de mătasă. Era Casa Artistului, ştiam toţi, dar povestea lui nimeni încă n-o aflase. Povestea lui ciudată am aflat-o într-o zi la fel de ciudată…

Era o zi ca şi acum, la sfîrşitul toamnei… Treceam ca de atîtea ori prin faţa casei şi ca de atîtea ori am atins cu mîna în joacă, mînerul înalt, al porţii zăvorîte. Dar, ca niciodată, mînerul a coborît scîrţîind încet, ca o tuse înecată şi, spre uimirea mea fără margini, poarta a început să alunece lin, deschizîndu-se. Mi-era cumplit de teamă, dar curiozitatea, care era şi mai mare, mă ţintuise pe loc. O curte acoperită, împărţită în pătrate albe şi negre, aşa cum doar o zărisem altădată, prin împletitura metalică, părea pustie. Dar curtea nu era pustie şi nu era nici casa şi de undeva, din umbra întunecată a unei odăi, am auzit:

– Vino!

Îngheţasem de spaimă dar îndemnul s-a repetat şi-am auzit şi mai desluşit:

– Vino!

Am înaintat. O femeie tînără şi una bătrînă, îmbrăcate la fel, se uitau dincolo de mine pierdute, cine ştie, undeva departe. ŞI-atunci am auzit pentru a treia oară, şi mai apropiat:

– Vino!

Era un glas de bărbat şi nu ştiu de ce dar mi-am dat seama că era obosit. Nu-l vedeam dar simţeam că se apropie după cum bastonul izbea înfundat în covoarele grele în care paşii se pierdeau înghiţiţi fără nici un ecou. Şi-abia a ajuns în dreptul meu şi l-am văzut şi mi s-a părut că şi femeile au avut amîndouă o uşoară, imperceptibilă, tresărire. El era. Şi-n noaptea aceea, pe care ştiu că n-am s-o uit niciodată, am rămas pe loc, ascultînd acea cutremurătoare poveste pînă cînd, pînă cînd am fost sigură că o să se-ntîmple la fel cum s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că pe el nu puteam să-l opresc şi, mai ales, nu puteam să-i opresc povestirea, am fugit. Căci nu tot aşa ar fi trebuit să fac şi atunci?… Şi astăzi Ofelia ar fi rămas la fel: o frumoasă şi blondă fecioară… Dar cu Ofelia s-a întîmplat altfel.

De Ofelia noi n-am fi ştiut niciodată şi n-ar fi ştiut nimeni dacă n-ar fi fost poloneza aceea bătrînă, micşorată de ani pînă la statura unui copil firav, de şcoală. O vedeam dimineaţa cum iese din casă, gîrbovită, dar cu pasul harnic, mărunt, cu părul alb strîns în coc răsucit, ca o mică cocoaşă, în spinare. Se întorcea peste cîteva ore cu acelaşi mers egal, vrednic, întotdeauna preocupat. Bătrîna poloneză era în oraş un personaj! Şi atîtea istorii, adeseori palpitante, se povesteau despre paraşutarea ei la noi, în timpul invaziei Poloniei. Aşa au fost salvate şi ea şi prietena ei, căci fără prietenă n-a vrut să plece. Şi mai era şi o căţeluşă care o muşcase pe prietenă în ajun şi-atunci au luat cu ele căţeluşa, să se vadă dacă e turbată sau nu. Pe o prietenă o chema Ofelia…

– Ofelia e atît de gingaşă…

Bătrîna povestea despre Ofelia ca despre o zînă şi nimeni nu putea să înţeleagă. Erau prietene de demult, din copilărie, nu se despărţiseră nici în şcoală şi nici măcar războiul nu le despărţise, căci iată, erau împreună. Dar bătrîna vorbea despre Ofelia, ca despre o fiinţă de basm! Pînă şi căţeluşa îmbătrînise şi-şi ispăşise vechea vină slujindu-le cu credinţă şi-acuma abia se tîra prin cameră, în urma bătrînei şi doar Ofelia rămăsese în povestiri, atît de tînără şi frumoasă! Ofelia nu cobora niciodată treptele casei îmbrăcată-n verdeaţă şi niciodată nimeni nu o văzuse măcar umbrind perdeaua unui tainic geam!

Poloneza bătrînă, care, de bătrînă ce era, îşi pierduse şi numele, rămînea singura legătură cu lumea încît începusem şi noi să ne temem că Ofelia este numai închipuire. Şi totuşi… Cînd intram, rar, dar intram, chemaţi de poloneză în salonul violet, scufundat totdeauna în umbra şi răcoarea storurilor coborîte, de undeva din casă, de sus, se auzea, dulce, şoapta unui pian neînchipuit de trist. Am fi urcat iute în spirala roşie din lemn de cireş a scării dar privirea tulbure a bătrînei ne oprea ferm ca şi cum chiar sub pleoapele lăsate vinovat peste ochi ne ghicea teribila nerăbdare. De emoţie mîngîiam cu dosul palmei mătasea elegantă a pernelor moi, violete, din salonul englezesc rămas dinainte de război şi mătasea tare, lucioasă, ţipa scurt sub mîngîierile noastre stîngace; şi asta ne înfiora. Mîncam pe tăcute dulceaţa de nuci din farfurioarele fumurii, de cristal, beam apă, mulţumeam. Parcă şi pianul tăcea. Degeaba ne încordam auzul să nu pierdem de sus nici un sunet. Dar nu, nici o şoaptă, nici un foşnet nu venea din camerele de la etaj. Plecam. Dar odată, ei, bine, odată, eu n-am mai ieşit împreună cu ceilalţi; m-am ascuns în vestibul, după draperia largă, ca o cortină, şi cînd am auzit din bucătărie zgomotul farfurioarelor puse la spălat, m-am întors cu paşi pisiceşti. O lumină difuză lustruia spirala roşie de cireş ispitindu-mă. În cîţiva paşi mă şi aflam de-acum sus, în capul scării. Inima-mi bătea nebuneşte căci acolo, sus, auzeam deja o foşnire uşoară ca de frunziş veşted. Am mai făcut un pas, încă unul, şi m-am oprit în faţa glaswantului cu ochiuri mici de cristal. Vedeam tot. Ei bine, Ofelia exista.

– Eram un om tînăr…

Începuse povestea. Artistul şi-aprindea atent pipa şi-n clipa care-a urmat, odaia se legăna în mirosul parfumat de tutun care mie, şi atunci ca şi acum, îmi dă ameţeli.

– Eram un om tînăr…

Tînăr. Bogat. Talentat. Toată viaţa îi stătea la picioare. Era în Paris de cîţiva ani buni, terminase Belle-Artele, avusese succes în expoziţii, îşi făcuse prieteni, iubite. Colinda bistrourile şi oraşul cu un grup vesel, artişti şi midinete cu capetele înfierbîntate de succes ori doar de iluzii. Erau pe cheiurile Senei un grup vesel şi tînăr. Boema. O ţigancă tînără şi blondă avea să le ghicească la toţi. Ultimul-lui. Îi trase mîna spre ea, se aplecă să citească şi apoi îl fixă cu ochii negri, strălucitori:

– Boierule, nu e bine ce văd.

Dar grupul era vesel şi boierul n-avea nici o grijă.

– Boierule! îl fixă iar ţiganca cea blondă. Într-o zi, o ţigancă o să-ţi ghicească în palmă şi tu ai să faci după ea o ţigancă din piatră şi ţiganca asta din piatră o să fie nenorocirea ta, boierule…

Grupul era vesel, nu voia să ştie de nenorociri şi în clipa următoare o ridicară pe sus şi-o aruncară în Sena. Era desigur o glumă. Nici Sena nu era mare, era un an secetos, alături se scăldau copii şi bărbaţi tineri care-au şi scos-o pe ţigancă la mal. Apa curgea netezindu-i părul, îi dezveli fruntea, fustele se lipiră ude de trup şiroind pe asfalt… Sculptorul scotoci după un bănuţ de aur s-o plătească pe ţigancă pentru baia neprevăzută. Dar cînd ridică ochii rămase aşa, cu mîna întinsă, ca un milog. Dintre fustele creţe de mătase, acum ude şi lipite de trup, ieşea o statuie drapată în falduri. Fruntea netedă şi bombată, sînii tari, mijloc subţire, coapsele lungi şi puternice.

– O Mariană! strigă sculptorul surprins. O Mariană!

Parisul era în plin concurs pentru statuia Republicii Franceze, şi iată modelul!

Aşa a ajuns sculptorul să-i facă statuia. A luat-o la atelier pe ţigancă, i-a dat acolo o cameră, haine, bani; lucra zi şi noapte. Un imbold niciodată întîlnit îl făcea să uite de prieteni şi oboseală. După cîteva săptămîni de schiţe, statuia începuse să iasă din blocul de marmură albă aşa de uşor de parcă singură se elibera cu bucurie din încleştarea de veacuri a pietrei. Pe ţigancă, artistul nebun nici nu o vedea. El vedea doar atît: statuia, Mariana, şi statuia se descleşta cu bucurie din blocul de piatră la simpla lui chemare. Degeaba băteau în uşa atelierului artişti, prieteni şi midinete. Uşa rămînea zăvorîtă toată vara, pînă spre toamnă, cînd, într-un tîrziu de noapte, statuia fu gata. Şi-n ora aceea tîrzie, cînd frunzele doar se-auzeau mînate de vînt pe trotuare, sculptorul văzu pentru prima dată că-n faţa lui stau două statui, doua Mariane. În perete, pendulul bătu rar, şi sculptorul numără unsprezece bătăi, şi simţi o inexplicabilă groază ca şi cum număra secundele vieţii sale din urmă. Şi-abia în clipa aceea îşi dădu seama că e îndrăgostit. Nu s-ar fi putut despărţi de niciuna din cele două Mariane. Tot Parisul artelor frumoase se perindă o zi şi o noapte în atelierul lui şi statuia şi fata făcură laolaltă valuri valuri de gelozie şi admiraţie. Într-adevăr, statuia era o minune şi o minune ca asta nu se mai văzuse de mult. Poate doar anticii să mai fi fost însufleţiţi de atîta har. Şi, ca să nu se departă de nici una dintre statuile sale, sculptorul împachetă la repezeală şi părăsi fără regrete Parisul ca să ajungă acasă în cîteva zile şi să se instaleze definitiv în casa în care mă aflam şi eu acum şi care-l aşteptase pustie atîta timp. Se uita mut de admiraţie şi de spaimă şi chiar şi acum pe ţigancă tot ascunsă o ţinea, de teamă. O iubea nebuneşte… Şi ea-l iubea. Ar fi trăit fericit dar…

– După un timp, mi-am dat seama că nu mai pot lucra.

Aici artistul tuşi, îşi răsuci fularul alb, de mătase, şi-l aruncă peste umăr cu neglijenţă.

– După un timp mi-am dat seama că nu mai pot lucra…

Într-adevăr, statuia era atît de perfectă, o culme a artei. Pînă şi gîndul de a pune mîna pe daltă ori pe mapa de schiţe îl obosea şi mîna cădea obosită, aproape înaintea gîndului. În curtea mare, cu dale pătrate, albe şi negre, cele două Mariane îl fascinau, înnebunindu-l. Atunci a început să bea. Să aibă coşmaruri. Nu mai putea ţine în mînă dalta ori creionul. Prea multa lui fericire avea în ea, încă de la început, sîmburele dezastrului. O iubea şi o ura pe ţigancă în acelaşi timp, cu aceeaşi intensitate.

– Tu eşti vinovată!

Dar ţiganca blondă, fierbinte, îl primea în braţele ei pătimaşe, făcîndu-l cel mai fericit dintre toţi fericiţii şi cel mai nefericit totodată. Pe zi ce trecea îşi dădea seama că dacă nu se eliberează de ţigancă, ca artist nu mai avea nici o scăpare. De gîndul acesta ucigaş se îmbătă mai tare ca de alcool şi veni acasă cu ochii tulburi şi roşii şi era mai pornit ca un taur într-o arenă. Şi cînd pe întuneric lovi, mai avu vreme să scrîşnească ca un nebun:

– Tu eşti vinovată!

Dar ţiganca nu se clinti şi de sub lovitură, ciudat!, se auzi scrîşnet de piatră. Şi în perete, pendulul se auzi tragic, numărînd rar, unsprezece bătăi. Cînd tîrziu artistul s-a trezit din leşin, care a fost lung şi adînc ca o moarte, el n-a mai fost niciodată ca înainte. Era acum om bătrîn. Şi statuia îl fixa cu privirile îndurerate iar ţiganca încremenise pe veci. Şi de atunci rămăseseră astfel: o statuie acum bătrînă care încă îmbătrînea, o femeie tinereţe, pe veci. Şi de atunci pendula avea să bată doar atît, înainte de miezul nopţii cu un ceas…

Odaia era acum plină de fumul alb, povestea şi tutunul parfumat mă ameţiseră şi totuşi, mi-am dat seama, acele lungi, ca nişte suliţe se îndreptară sigur către ora fatală! Şi dintr-o dată mi-am amintit de Ofelia.

… Ei bine, Ofelia exista! Era acolo, în faţa mea. O fată înaltă, subţire şi blondă, cu păr luminos ca mătasea, îmbrăcată într-un vestmînt alb şi lung, ca un voal. Stătea cu spatele spre mine şi nu mă vedea, dar o oglindă ovală, în faţa ei, pe perete, îi înrăma chipul blond ca de înger şi mi-l trimitea mie ca-ntr-un medalion. Dar aceeaşi oglindă – vicleană! – avea să mă prindă şi pe mine şi-n clipa aceea Ofelia a scos un ţipăt ascuţit şi la ţipătul acela am încremenit, căci, dintr-odată, oglinda cu chipul Ofeliei s-a umplut cu zeci şi sute de mici crăpături şi o plasă grea i-a împăienjenit chipul frumos ca de înger. Dar nu, oglinda nu s-a spart, căci Ofelia s-a întors către mine şi-am văzut că chipul ei era bătrîn şi zbîrcit, brăzdat, şi Ofelia era mai bătrînă decît prietena ei, poloneza bătrînă, şi din părul acela blond şi strălucitor ca mătasea nu mai rămăsese decît o cînepă veştedă şi chiar şi vestmîntul nu mai era decît un giulgiu alb, ca de mort. Degeaba am fugit îngrozită, era prea tîrziu, şi nici nu cred c-ajunsesem să cobor toată spirala sîngerie a scării, c-am auzit cum Ofelia s-a prăbuşit şi-a murit.

Iar acum, cînd vedeam cum aleargă în casa pustie, spre ultima oră a nopţii, acele lungi, ca nişte săgeţi ucigaşe, din pendulul odăii, am fost sigură că şi aici, în Casa Artistului, se va întîmpla ce s-a-ntîmplat cu Ofelia. Şi pentru că nu puteam să opresc povestirea şi pentru că arcul tîrziu al nopţii încordase deja săgeţile lui ucigaşe, am sărit în picioare şi-am traversat în fugă curtea mare, cu dale pătrate, trăgînd după mine privirea încremenită în tinereţe a ţigăncii tinere şi răceala de piatră a statuii bătrîne care încă îmbătrînea. Şi cînd am trecut şi de poarta de fier, s-a auzit desluşit pendulul, măsurînd atent, în unsprezece bătăi, ultimele secunde ale unui trup ce de-acum nu mai era viu.

Grecoaica

Erau trişti, locuiau în centru, aveau şcoala şi clubul lor. Grecii.

Grecii, spuneam şi treceam prin parc, ocoleam copacii bătrîni şi frunzoşi, săream gardul mic de fier forjat şi ne opream sub ferestrele şcolii. Îşi spuneau lecţiile într-o limbă ciudată, cîntată, care ameninţa să se transforme în fantasmă. Grecii. Conjugau şi ei verbe? Aveau ca şi noi, substantive? Ce ape şi ce munţi învăţau, în limba aceea necunoscută care parcă avea două straturi: un rînd pe deasupra, ca o apă, senină, care te poate păcăli; un rînd dedesubt din care, oricînd, putea izbucni trecutul, sau deopotrivă, focul. Nu se jucau cu noi, nu ne iscodeau cu curiozitate; şi ei erau tot aşa, două straturi. N-aveam nimic în comun. Nu voiam nimic împreună. Ştiam că trăiesc o tragedie. Grecii fără ţară. Au scăpat cu viaţă dar au pierdut ţara. Îi priveam cu o jale imensă; mai ştiu nişte copii la care tot aşa ne uitam: fără mamă. Trei fete, trei surori. N-aveau împreună zece ani cînd le-a murit mama. Cînd vorbeam despre ele mi se strîngea inima de fiecare dată chiar cînd ajunseseră şi ele şi eu, la liceu. Şi chiar şi acum cînd scriu şi mă gîndesc că au, la rîndul lor fetiţe, tot aşa cu o strîngere de inimă mă gîndesc: fără mamă. Fără ţară ca fără mamă. Ce-or fi scris ei, acolo, la lecţia „patria mea”? Ce munţi or învăţa ei, printre lacrimi, la lecţiile lor? Ce ape curgeau în limba aceea necunoscută, ca un rîu lin care ascunde bulbuci adînci? Noi învăţam, împărţind în pătrăţele mici, harta, ca s-o desenăm pe de rost. Să-i facem conturul şi cu ochii închişi; Începeam de la Buziaş, urcam uşor, la Lipova, traversam Cîmpia Tisei, ajungeam tocmai în nord, unde ca nişte umeri, harta se înălţa, şi ajungea şi la Horodişte, curgea apă, cu creionul albastru, Prutul învolburat pînă la bălţile mari brăilene, la cele trei guri flămînde ale Dunării, o luam prin cîmpia arsă, dobrogeană, pînă la răcoarea albastră a fluviului, făceam capul de răţoi al Dunării la Cazane şi ajungeam la Baziaş. Şi apoi, în triumf, ne întorceam desenînd cu creta albastră, Marea cea Mare. Dar ei? Dar profesorul lor? Plecase din Grecia cu pantaloni albi şi-i purta şi la noi, pe frigurile şi zăpezile noastre grozave, din Nord! Îl vedeam iarna, vînăt de frig, înotînd prin nămeţii înalţi, cu pantofi şi pantaloni albi şi cu capul înfăşurat, în loc de căciulă, într-un fular vişiniu. Pasăre de ţări calde! Prima iarnă pe care au trăit-o la noi, în troienele şi crivăţul Nordului i-au îngrozit precum sfîrşitul lumii pe toţi. Şi-au fost atît de miraţi, atît de miraţi cînd pe la mijlocul lui martie stratul de zăpadă s-a subţiat atît de mult, atît de mult, încît se vedea ici colo, spinarea neagră a pămîntului prin grădini.

– N-am crezut, spuneau ei în limba aceea ciudată, mîngîietoare şi aspră. Nu mai sperau să mai simtă soarele, că vor fi iar frunze verzi, să se întoarcă pînă şi păsările. Să fi iernat doar unele din ele acolo unde ei n-aveau voie să meargă şi unii chiar aveau să şi moară fără să mai ajungă vreodată? Nu-i întrebam, chiar dacă mai ştiau şi ei, româneşte. Dar tot aşa, se plimbau, singuratici, pe străzi, fără să vadă nimic, pustiiţi de dorul lor, cu ochi mari, negri, încercănaţi de tristeţe.

Şi-apoi ne-am obişnuit cu totul: noi cu ei, ei cu noi şi cu oraşul. Aveau să rămînă aici ani în şir pînă cînd o soartă mai miloasă avea să-i adune din toată lumea. Dar viaţa mergea înainte. Copii creşteau, mergeau la şcoală, se înscriau la facultate, se căsătoreau. Dar între ei. Greci între greci.

Trişti mai erau doar acolo, la club, vorbeau vesel şi cîntau trist, atît de trist şi de sfîşietor că nici nu voiai să afli ce spun cuvintele lor învelite în sunete ciudate care şi acum lunecau în două ape, bolovănoasă, apa de dedesupt şi atît de mlădioasă cea de deasupra. Şi mai ales n-am să uit vreodată nu dansurile lor, ci dansul. Aveam să-l recunosc peste mulţi ani într-un film celebru cu un grec care făcuse nume şi avere în America. Dansul lui Zorba. Aveam să-l recunosc cu uimire, dansul la grecul nebun şi bărbat de pe ecran şi să mă mir, în primul rînd de acea muzică care-l însufleţea. Dansul. La clubul lor, grecii dansau fără muzică. După o noapte de plîns şi petrecere, cu melodii oftate şi cuvinte ciudate, de greci, cînd, pe rînd, venea dimineaţa alburie, ciudată, şi grecii stîrniţi de noaptea grecească petrecută împreună, începeau dansul, dansul lor. Şi-atunci se făcea o tăcere cumplită, de se-auzea bătaia înăbuşită a inimii, şi fără un cuvînt, fără o şoaptă, fără un oftat grecii se ridicau şi ochii lor, încercănaţi, se înnegurau mai tare, o fixitate bolnavă dilata pupilele lor negre, periculos de adînci, şi ca o ultimă umbră îngheţa şi surîsul. Prin uşile larg date în lături aerul tare al dimineţii pătrundea năvalnic şi obloanele ferestrelor se prăbuşeau de perete cu un oftat. Ultimele neguri încremeneau şi ei aşteptau: nu era nici întuneric, nici lumină, nici soare nu era, doar palida strălucire a lunii. Toţi, faţă în faţă, într-un cerc ucigaş; o rîndunică să fi intrat între ei, rătăcită în zborul ei buimac, cădea secerată la pămînt. O linişte mai grea ca apa morţii, în care şi bătaia înăbuşită a inimii era un bubuit. Şi-apoi toţi, dintr-odată! La dreapta, ca un val, ca o legănare, toţi. Mîinile sus încleştate în umerii celui de-alături. Un cerc ca o roată. O roată cumplită. La stînga. Dreptul în aer. În aşteptare legănată, o clipă, în aer bănuind o primejdie. Şi-apoi brusc, se schimbau. Stîngul sus, o aşteptare legănată. Unduirea trecea ca un frison prin umeri, se transmitea, curent viu, de la un om la altul, frisonul trecea, ca un val, ca o briză din marea lor caldă, ochii se întunecau şi din pupilele adînci ieşeau fulgere iuţi, primeau răspunsuri alte fulgere, tot iuţi şi fierbinţi. Valul bătea la gleznă, stîngul şi dreptul schimbau între ele rolul de vînt şi rolul de val. Freamătul urca pînă la genunchi, grindină iute, trecea în frison, de la umăr la umăr, valul cuprindea mijlocul, iuţi şi fierbinţi, ţipau fulgere şi grindina deasă măruntă, cercul strîngea şi strîngea, nici o viaţă aici să-ncapă, cerc ucigaş, omora chiar şi-un gînd rătăcit, rîndunică buimacă, cerc ucigaş, pătimaş. Dansul. Nici o muzică, nici un vaiet, nici un suspin, pînă ce pe cer, otrava palidă a lunii se topea şi pierea.

Şi doar în clipa aceea, o neştiută comandă îngheţa, în zvîcnet nervos cercul şi din el se surpa cum ai rupe din om, carne vie, Grecoaica. Cu un ţipăt grozav, care ne trezea şi trezea şi morţii din somn, înjunghiată de ceva nevăzut, grecoaica cea mai frumoasă se prăbuşea pe podeaua neagră care şi ea mai tremura după ritm ca spinarea înfiorată a unui animal încă viu. Şi dansul şu noaptea se spărgeau totdeodată şi grecii plecau împietriţi cu obrajii uzi şi cearcănele mai negre şi mai adînci.

Nu ştiu nimic de grecoaica aceea turbată, cu părul inele albăstrui, cu ochii încercănaţi şi sprîncenele înalte, îmbinate. Nu ştiu cît era de frumoasă. Grecoaica n-avea nume, aşa îi spuneam toţi. Nici bărbaţii nu vorbeau despre frumuseţea ei, dar se jurau că era făcută numai din scîntei. O fi fost, şi asta se vedea chiar şi după cît de albastru îi lucea părul, năvălind în şuviţe creţe pe umeri, pe spate, pe unghiul adînc ascuţit al bluzei, croit cît să ascundă dar mai ales să dezvelească, atît cît să însemne o grozavă promisiune? Oricum ar fi fost, Grecoaica dăduse foc bărbaţilor din oraş.

Duminica, cînd de la un capăt la altul, lumea se plimba ca să se întîlnească unii cu alţii dar mai ales să se lase văzuţi, sub balcoanele turceşti ale caselor de negustori, duminica seara, ieşea şi Grecoaica. Mai întîi se zărea în balcon; se legăna molatic în balansoarul de bambus, singurul bagaj cu care plecase în drumul lung, către nord; Grecoaica mişca leneş aerul după-amiezii coapte, cu evantaiul negru, de mătase. Şi rochiile erau toate negre şi de mătase. Croite pe corp atît de perfect, ori chiar cusute direct pe piele, atît de ciudat foşneau la fiecare pas şi taftaua se unduia în ape violete cum numai la cozile de păun împărăteşti puteai să găseşti. Grecoaica mişca aerul după-amiezii grele de aşteptare şi, sub sprîncenele ei îmbinate înalt, ochii aruncau priviri ucigaşe, pentru că vai de cel care în clipa aceea le întîlnea. Încetul cu încetul, fetele şi femeile o urau deopotrivă căci focul femeii cu pielea neagră stricase liniştea multor case. Cîte un munte de bărbat atins ca de lingoare începea să se topească precum lumînarea şi atunci era lucru ştiut: Grecoaica. Niciodată, niciodată n-avea să mai fie ca înainte. Dar, duminică de dumnică, după stat în balconul turcesc, Grecoaica cobora leneş, unduitor ca o felină mare la vînătoare. Niciodată nu dădea greş. Niciodată vînatul n-avea să-i scape. Se spunea că demult, cînd Grecoaica era un pui de copilă cu pielea neagră şi privirea fierbinte, acolo, pe insulele mediteraneene un hoţ de inimi îi furase dragostea şi plecase cu ea. Poveşti. Grecoaica n-avea inimă, era toată numai ispită şi scîntei albastre săreau din şuviţele creţe acoperindu-i jumătate din trup. Ieşea la pradă, felină mare, cu patima vînătorii în sînge. Întotdeauna singură, cu poşeta mică, de lac negru sub braţ, cu pantofii înalţi, cu toc subţire, cu sunet clar. Nu ştiu cum era la faţă Grecoaica. Şă fi fost frumoasă? Poate. Dar, sigur, trup ca al ei nu s-a mai pomenit. Avea o talie atît de subţire, atît de nefiresc de înaltă, de parcă Dumnezeu sau poate chiar diavolul o făcuse din două părţi şi numai întîmplarea îmbinase şoldurile atît de înguste şi atît de perfect şlefuite, rotunjind mătasea grea, foşnitoare, cu talia subţire şi totuşi atît de puternică ca să poată duce, ca o coardă neagră, explozia sălbatică a sînilor grei şi tari. Şi cînd cobora, felină turbată, cu plăcerea prăzii născută în sînge, ştia, cît de bine ştia, cum, în spatele ei, o urma credincios, şirul lung şi sinucigaş. Şi atunci, ca voluptatea vînătorii să fie mai mare, mai repeta o dată plimbarea, şi era o dată şi încă o dată, şi înnebunite de rivalitate, victimele se sfîşiau între ele, atît de dornici, pentru că fiecare bărbat şi-ar fi dat şi sufletul nu numai viaţa să fie el cel ales. Şi chiar aşa se-ntîmpla. După ce se plimba şi stîrnea pe toţi, Grecoaica se oprea în faţa casei şi cu-un rîs viclean sau poate trufaş îşi întindea mîna. Ai văzut vreodată un om hipnotizat? Aşa se ducea alesul şi strada mare încremenea toată în parfumul castanilor înfloriţi, bărbaţi şi femei totdeodată. O boare de vînt temătoare ridica un norişor de praf blînd şi, sub cămăşile de mătase, bărbaţii îşi simţeau pielea udă şi rece. Femeile tremurau neputincios şi-i doreau Grecoaicei atît: focul cel veşnic, şi nu se urneau de sub balconul îngust pînă cînd, dinăuntru, un lampadar cu şnur aurit, aşezat sub perdea, arunca către stradă o lumină putredă şi înfiorată.

– Blestemata!

– Grecoaica!

Blestemata, scrîşneau femeile, aruncînd printre dinţii strînşi de ură, ocări grozave şi descîntece de dezlegat bărbaţi ori iubiţi.

Grecoaica, oftau bărbaţii, aşteptînd ca pa ghimpi să mai treacă o săptămînă, să vină din nou duminica şi la ceasul cînd soarele scăpăta, molcom, dincolo de coroana verde şi parfumată a castanilor, să se aşeze din nou cu dorinţă mai pătimaşă ca şi cu nesfîrşita speranţă de-a fi aleşi drept pradă.

O săptămînă-l ţinea pe cel ales. Nu se vedea decît lumina galbenă, putredă, a lampadarului cu şnur aurit, de mătase, aprins zi şi noapte după perdeaua Grecoaicei. Şi exact după o săptămînă, cînd, în balconul turcesc, viespea aceea neagră cu mijlocul subţire şi elastic ca un pui de panteră, sălbatec, ieşea ascunsă leneş de mătasea foşnitoare a costumului, din casă cobora o stafie năucă, palidă, fără sînge în obraz, cu obrajii supţi şi privirea rătăcită. Om nu mai era toată viaţa, d-apoi bărbat. Şi fără să ia în seamă cutremurătoarea apariţie, din nou, băieţii şi bărbaţii oraşului înnebuneau gonind pe sub balconul Grecoaicei, încercînd să-i prindă o clipă privirea, în lassoul pătimaşei lor dorinţe. Dar Grecoaica, ca o felină mare, sătulă, îi aţîţa sporind aşteptarea cu leneşe balansări care i-or fi amintind, poate, după-amiezile fierbinţi, voluptoase, pe vremea cînd era o fetiţă – femeie căreia un hoţ de inimi îi furase inima? Prostii. Grecoaica n-avea inimă, era făcută toată din scîntei şi cînd soarele scăpăta, uşor, şi turlele ascuţite ale bisericilor sclipeau în ultimile raze ale asfinţitului şi cînd coroana castanilor se înnegura ca să încingă cu nimb arămiu, în fiorul umbrei care era prima promisiune a serii dulci şi grea şi lucioasă ca taftaua şi mătăsoasă ca ea, femeia neagră cobora ritmat, cu tocurile elegante, cu trupul ei atît de ciudat alcătuit de Dumnezeu ori poate mai degrabă, de diavol, legănîndu-şi şoldurile rotunde prea şlefuite, din care zvîcneşte elastică şi înaltă talia atît de subţire de te şi miri că poate susţine povara neagră a sînilor grei.

Şi, din nou, după ea şirul lung, sinucigaş, şi, din nou, între ei încăierări sîngeroase, şi din nou lunga şi umilitoarea scenă a alegerii, sub chiar balconul ei, neruşinată alegere în văzul atîtor bărbaţi şi femei care-o urăsc şi-o doresc cu patimă deopotrivă de mare.

– Grecoaica!

– Blestemata!

Şi-ncet, încet, chiar şi grecii n-o mai chemau, acolo, la club, şi ea venea singură doar spre zori, atunci cînd nu e nici noapte şi nici zi şi doar otrava lunii gata să se topească în răsărit. Şi doar atunci, cînd începea dansul, cînd toţi încremeneau, în cerc strîns, atît de strîns că nici rîndunica n-avea scăpare de-ar fi încăput aici, şi doar de aceea venea ca la o anume chemare, doar de ei ştiută, de toţi laolaltă, să primească şi ea valul fierbinte, de mediteranee, să-i secere gleznele, să treacă frisonul în umerii altora şi să-l primească în umerii ei, să-şi tresalte subţire şi păcătoasă şi să încremenească cu pupila neagră şi dilatată în fulgere iuţi pînă ce înjunghiată, să cadă, pe pardoseaua neagră care încă mai trimite ritmul ca spinarea unui animal ce-a fost viu. Doar atît. Şi apoi se-ntorcea la vînătoarea ei, care-o făcea mai tînără, mai feroce, mai pătimaşă.

Muieri, nu bărbaţi, avea să spună cel mai voinic băiat din oraş, cînd s-a întors din armată, tînăr şi vesel şi-atît de frumos că oftau fetele şi nevestele totdeodată plîngînd şi blestemînd Grecoaica care sigur avea să pună mîna şi pe el. Şi din bărbat ca bradul după o săptămînă avea s-ajungă o stafie cu minţile rătăcite.

– Eu? zicea făt-frumosul oraşului, ţinîndu-se drept, şi bătînd vesel cu tocurile cizmelor ofiţereşti. Nu s-a născut femeia care să pună mîna pe mine. Şi ştia el ce ştia, căci multe inimi zdrobise şi multe inimi abia aşteptau să se lase zdrobite.

– Fereşte-te, îl învăţau, şi mai ales nu ieşi duminica la asfinţit sub castani. Atunci e în puterea ei mare asfinţitul.

Şi cel mai frumos bărbat din oraş, n-a crezut, şi dimpotrivă, mînat de-o putere nevăzută care numai asta, asta-i poruncea, a ieşit sub castani în după-amiza aceea de august tîrziu. Din timp în timp, la comenzi vegetale, cădeau în rafale scurte, cu zgomot surd, castane coapte, care se dezghiocau, neruşinat, la vedere şi se ofereau provocator bine şlefuite, în pielea arămie, lucioasă.

La început, Făt-Frumosul călca mîndru, lovind călcîiele cizmelor ofiţereşti sub balconul turcesc. Din casa grecoaicei, abia reuşise să se tîrască o umbră palidă şi buimacă, o nălucă. Grecoaica a mai stat după perdea cîteva clipe îi plăcea să sporească aşteptarea căci ştia să-şi sporească plăcerea. Şi-apoi unduind, din şoldurile care se ghiceau atît de bine, arămii, şlefuite, lucioase, sub rochia cusută pe trup, atît de bine croită, încît foşnea, chemătoare, la orice mişcare a balansoarului, Grecoaica începu leneşul joc al evantaiului. Peste aripa lui, întinsă ca o coadă de păun împărătesc, Grecoaica l-a şi ochit. Şi-abia peste-un timp, cînd şi soarele scăpătă după turla castanilor, încununaţi cu un nimb roşiatic, şi cînd umbra ca o dulce promisiune a serii coborî de la un capăt la altul peste strada mare, suviţele creţe, cu luciri albăstrui ale Grecoaicei începură să scoată scînteile ştiute şi primul care se aşeză în spatele ei a fost Radu.

– Blestemato, gemură femeile şi-ncepură să-l plîngă adevărat ca pe-un mort.

– Grecoaico, şopti făt-frumosul oraşului, cu gura uscată şi ochii fierbinţi. Ar fi făcut moarte de om dacă cineva i-ar fi spus şi-un cuvînt.

Şerpoaica văzuse totul şi mai plimbă alaiul nunţii ei otrăvite o dată şi încă o dată şi, desigur, cînd a fost să aleagă, pe Radu l-a ales. Atît au mai apucat să vadă din Radu femei ţi bărbaţi, laolaltă, cum speranţa şi sufletul şi mîndria oraşului şi-a pocnit pentru ultima oară, într-un avînt, cizmele ofiţereşti şi-a plecat – nu ştiu dacă aţi văzut vreodată, eu am văzut – un om chemat sub hipnoză.

Căci năluca, nebunul, umbra rătăcitoare care a mai ieşit din casa ei nu mai avea nimic din Făt-Frumosul oraşului pe care bărbaţi şi femei îl priviseră de-adevăratelea ca pe un mort.

Şi, în timpul acesta, s-a întîmplat să-şi piardă minţile după ea un băiat de liceu, un grec şi el. Degeaba, intra ca năuc duminică de duminică, în alaiul morţii, Grecoaica nici nu se uita la el. Şi pe cît se-aprindea tot mai tare, Grecoaica îşi flutura mai nepăsătoare părul albastru cînd trecea pe lîngă el, unduia chemătoare şoldurile subţiri şi puternice, îşi tremura mai tare sînii grei sub bluza lucioasă şi cu fiecare privire picura în băiat otravă. Îndrăgostitul, nefericitul băiat, era grec şi el, nu se mai dezlipea cu ochii de balconul grecoaicei. Ochii lui negri căpătară cearcăne grele tot urmărind, zile şi săptămîni în şir, cum urca tot cu altul, cum se aprindea lumina putredă a lampadarului după perdeaua de mătase galbenă şi cum ieşea, felină pofticioasă, duminică de duminică, ţintindu-şi victimele după evantaiul negru de mătase. Au încercat să-l ia, cu vorba, cu forţa nu s-a putut. Grecul era bolnav. Trupul lui de băiat a început să se subţieze, să se topească, faţa să capete paloare şi ochii să se năruie şi să facă să crească hăul din pupilele lui negre şi îndurerate.

Nu se mai putea ţine pe picioare, rezema zidul, un trup lung, înşirat, sub doi ochi negri, imenşi, încercănaţi. Trupul se făcea mai subţire, faţa mai palidă, ochii mai mari, mai aprinşi, în doliul trist al cearcănelor, aţintiţi pe fereastra grecoaicei.

Şi, într-o dimineaţă, primii trecători au văzut îngroziţi că din îndrăgostit, din băiatul de liceu, grec şi el, nu rămăseseră decît ochii lipiţi de zid, ca-ntr-o fotografie. Zgîriind zidul cu unghia au încercat să-l înmormînteze, luînd de pe zid, trupul celui nebun de dragoste, dar ochii se trăgeau îndărăt, înspăimîntaţi să i se ia astfel imaginea – geamul blestemat al grecoaicei, unde iar de aproape o săptămînă, lumina răzbătea putred prin perdeaua de mătase. Zgîriind zidul cu unghia, făcură un mormînt, să aibă bietul băiat măcar liniştea unui mormînt – cu atît mai înspăimîntaţi, ochii încercănaţi se retrăgeau tulburător mai afund în zid, să nu se despartă, să nu îi despartă de geamul adoratei.

SUB ISPITA ZĂPEZII

Ne ţinea calea, ne pîndea de departe ca să ne întrebe:

– Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi uitat, oare, moartea?

Nu ştiam, dar întrebarea mă speria întotdeauna. Ieşea înfundată, gîfîită, ca dintr-o fîntînă. Zenovia ne vorbea aplecată, cu ochii lipiţi de şorţul atîrnat veşnic la brîu. Nu-şi putea dezdoi spinarea de vreo douăzeci de ani şi de vreo douăzeci de ani capul luneca tot mai jos, tot mai jos. Mai întîi îl ţinuse doar aplecat, cu bărbia înfiptă îndărătnic în piept. Apoi capul se coborî mai mult, pînă la cingătoare, ca în cele din urmă s-o ia către genunchi. Cred că se plictisise şi ea să tot aibă în faţă ochilor doar cutele fustei castanii care băteau într-una pămîntul, dar din tot ce era văzut pe lume, ei atît îi rămăsese. Şi pentru că nu-şi putea mişca deloc capul rămas pentru întotdeauna înţepenit, ochii se rostogoleau cu hărnicie către tîmpla stîngă ori dreaptă, trăgînd tare de frîul care nu-i lăsa să iasă din orbite.

– Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi căutat oare moartea?

Nu ştiam. Dar ea se temea că în timp ce sta cu ceafa spre lume, moartea să se fi săturat să-i dea tîrcoale degeaba. Zenovia ajunsese să creadă că trebuie să te porţi respectuos ca nu cumva să superi moartea, dacă n-o iei în seamă.

– Nu ştii, drăguţă, nu s-o fi supărat, oare, moartea?

Intrase la griji. Dacă s-o fi supărat, mai vine, o mai ia?

Zenovia locuia malul unui pîrîu plin de sălcii. Între sălcii îşi ascunsese, lipoveancă bătrînă, căsuţa. O colibă, spuneau cei care o văzuseră mai îndeaproape, dar înăuntru, ce-i drept, nu intrase nimeni. Şi nici pe lipoveancă nimeni n-o ştia altfel decît aşa: singură, cocîrjată, bătrînă. Zenovia.

Printre sălcii aplecate duios şi răchiţi cu coroane alburoase, pîrîiaşul se mişca lin ca un peşte sub apă. Noi îl aşteptam sus pe pod şi-i pîndeam de departe susurul cu urechea ciulită. În cătuşa neagră a podului, pîrîiaşul intra izbindu-se cu putere şi geamăt ca să iasă de partea cealaltă, oftînd bucuros c-a scăpat. Îl aşteptam sus pe pod şi el venea lunecînd lin prin grădinile lipovenilor. Desluşeam de departe în apa cea lină un freamăt dulce ca o armonică. Doar armonica lipovenilor, în zilele lor de petrecere, se auzea de departe, aşa mătăsos. Sărbătoarea rămînea totdeauna departe şi niciodată nu ajungea pînă la Zenovia, altă muzică decît cea care, singură, curgea printre sălcii. Dar întotdeauna sub pod, muzica se frîngea cu un ţipăt aproape omenesc şi mai ales seara, dacă treceai podul vînăt nu puteai să nu auzi geamătul surd, ca un glas care cere-ajutor, dar strigătul murea repede, înecat în bolborosirile tulburi de apă şi mîl. Se spunea că sub pod apa săpase bulboana adîncă, de nici nu-i puteai da de fund. Prostii, ziceau alţii, nu apa săpase bulboana adîncă. Dar cine? oamenii nu-i spuneau numele, nici în şoaptă, de teamă, căci nu doar de-acolo se auzea strigăt omenesc şi nu tot de-acolo, noaptea, vaetul ţîşnea atît de înfricoşător de-ţi simţeai spinarea de gheaţă şi de frică puteai să şi mori?

Zenia a fost mai tare ca un bărbat deşi era doar o fetişcană zănatică, de s-a dus despletită noaptea, ca să aştepte luna să răsară între răchiţi fumegoase. A avut inimă tare dacă a stat toată noaptea, dar luna plină tot nu s-a arătat, nici pînă dimineaţa. Zenia umbla printre sălcii pletoase şi nu se mai sătura: muzici dulci de harmuşcă cerească curgeau lin, valuri mici loveau trunchiuri lucioase şi rădăcini ieşite din mal. Cîte un crap sărea dintre ape şi burta lui albă, solzoasă fulgera întunericul rece. Zenia aştepta să se-nalţe pe cer luna plină, să se aplece peste oglinda lin curgătoare, pînă ce acolo-n afund, printre pietre-necate-n mătasea broaştei şi crapi luminoşi, să se arate alesul ca într-o fotografie. Dar cerul se făcea tot mai negru şi noaptea nu arunca scară de mătase pe care să urce globul de aur al lunii şi-ntunericul se făcea tot mai rece, şi nici măcar muzicile nu mai erau de armonici, căci se-auzeau tot mai desluşit de sub pod, ţipăt de om, şi-n cătuşa podului apa tot mai tare gemea zvîrcolindu-se ca nebuna şi de-abia găsea putere să ofteze cînd scăpa de-ncleştare. Şi lui Zenia tot nu i se făcea frică, dar sub cămaşă, pe piele, direct, simţea că o-mbracă o altă cămaşă de gheaţă. Zenia nu se temea decît de atît: că dimineaţa era pe-aproape şi noaptea se sfîrşea fără lună pe cer şi de aceea nici între răchiţi n-avea cum să coboare ca să-i arate, ca-ntr-o fotografie, ursita. Dar ea era de-acum sigură că degeaba a stat noaptea întreagă depletită sub răchiţi, şi cămaşa de gheaţă a strîns-o ca şi cum dintr-odată i-ar fi rămas prea mică şi doar în dreptul inimii a simţit cum se răsuceşte un cleşte fierbinte.

– Prima rochie pe care ai s-o îmbraci o să fie rochia de mireasă.

Zenia avea să jure c-a auzit asta în spatele ei. Bătrîna Zenovia, chiar ea era, cine putea să imite vocea care venea gîfîit, înfundat, ca dintr-o bulboană, ori dintr-o fîntînă? Doar că atunci cînd s-a-ntors Zenia a văzut că Zenovia nu-i babă ci fată tînără, dar părea depărtată şi călca pe apă ca pe lut, fără măcar să se-afunde. Şi de teamă, ori ca să n-o atingă, peştii se-avîntau în sus, bătînd aerul cu aripioarele transparente şi zburau, ori poate de acum erau chiar pescăruşi… Zenia a jurat că a văzut cu ochii ei toate astea şi că Zenovia chiar avea să repete încă o dată:

– Chiar azi ai să-mbraci rochie de mireasă.

Şi-abia atunci a cîntat cocoşul şi cum a ajuns Zenia acasă, asta n-a mai ştiut. Doar că simţea aşa, o oboseală şi o moleşeală grea şi de-abia de-a putut să vorbească, să jure şi să rîdă de nebunia Zenoviei. Cum să ajungă mireasă pînă în seară, dacă n-avea mire? Zenia nu ştia că se poate şi fără mire – mireasă. Dar asta n-a mai aflat-o căci s-a culcat şi din somn nu s-a mai trezit. Încă din somn a apucat-o fierbinţeală aşa mare că gemea şi striga de spuneai că sînt ţipetele ori gemetele care se-auzeau, noaptea, ieşind de sub pod şi cînd, după cîteva ore de chin a murit, şi-a dat sufletul oftînd atît de adînc cum doar oftatul pîrîului scăpat din cătuşa de beton au mai auzit lipovenii. Şi fiindcă era fată mare, pe catafalc au urcat-o mireasă… Şi am văzut-o şi eu, fiindcă Zenia avea în clasă cu mine un frate care acum stătea lîngă ea, şi faţa lui şiroită strălucea toată în faţa lumînărilor.

Aşa ceva nu se pomenise vreodată. Şi lipovenii şi-au amintit ce povestise Zenia. Dar cui să ceri socoteală? Îndoită ca o potcoavă veche, cu capul înfundat în zbîrciturile şorţului negru, uitat pentru totdeauna la brîu, Zenovia îşi rostogolea cu repeziciune ochii spre tîmple, trăgînd tare de frîul care nu-i lăsa să se smulgă din orbite şi de aceea se şi uita dintr-o parte, ori din cealaltă, ca găinile. Oricum, după întîmplarea asta, care totuşi n-a putut dovedi nimic, oamenii o ocoleau şi mai mult pe Zenovia şi noi ne speriam şi mai tare cînd ne apărea fără veste în cale ca să ne-ntrebe cu glas şuierat, ca şi cum chiar atunci s-ar fi oprit din alergătură:

– Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi căutat, oare, moartea?

Nimeni nu se-ntreabă că Zenovia nu moare, dar toată lumea se mira că trăieşte. În căsuţa ei dintre sălcii nu intrase nimeni vreodată dar cei ce-o văzuseră de-aproape jurau că-i bordei. Lumea zicea să n-avea nici sobă şi cred că n-avea, căci s-ar fi văzut, măcar cîteodată, fluturînd capătul vreunei năframe de fum. Dar dintre sălcii, oricît de frig ar fi fost – şi nici nu se poate închipui ce geruri ard la noi, în nord, ca harapnicul – fum nu s-a văzut niciodată. Zenovia avea atît: două capre şi o haită de cîini. Caprele dormeau cu ea în căsuţă şi între burţile lor calde ca soba se spunea că-şi făcea ea culcuş, iar unii jurau că Zenovia nici măcar nu le mulgea laptele şi că ar fi văzut-o cu ochii lor cum suge direct de la uger, ca o sălbăticiune…

Caprele rodeau cu hărnicie porumbul, sfecla, se agăţau prin copaci iar dacă ar fi vrut să se-ndepărteze, întreaga haită de cîini le-ntorcea din nou în grădină. Zenovia avea o singură grijă: păzea să nu sară crapi din pîrîu, să nu se rătăcească între brazdele de lut galben şi să moară cu burta umflată, crăpată, la soare. Aştepta la pîrîu cu capul înfundat în poală şi pîndea fîşîitul sinucigaş. Peştele cădea cu pleznet uscat în brazda fierbinte şi-ndată începea să se zvîrcolească nebuneşte ca un cuţit. Zenovia îl găsea repede, pipăind harnic pămîntul cu mîinile tari şi uscate ca nişte crengi, îl apuca cu iuţeală şi mormăind înfricoşată îl azvîrlea înapoi pîrîului care repede-l lua şi se-arunca dimpreună cu el în cătuşa neagră a podului, ca într-o cascadă. Cu atîta teamă pîndea peştii să nu-i pătrundă-n grădină de parcă ştia ea ceva de alţii necunoscut şi pe cît îi pîndea ea mai tare cu atît mai mult se-ncordau cu un zvîcnet în soare şi căzînd, nu mai aveau norocul să nimerească unda rece, frumos cîntătoare, ci grădina cu brazde galbene, cu sălcii şi răchiţi plăngătoare. Zenovia lăsa peştii în voia sorţii lor doar cînd ne auzea pe noi; atunci se furişa prin straturile de sfeclă, prin porumbul galben, pitic, se ascundea după gardul de cătină ca să ne iasă dintr-odată în drum şi să ne iscodească cuprinsă de nerăbdare:

– Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi căutat, oare, moartea?

Nu ştiam, dar asta nu însemna că nu ne speriam. Săream într-o parte şi inima ne bătea nebuneşte chiar dacă eram mai mulţi, nu doar cîte unul.

Nu umblam singură, dar eu eram prima. În clasa mea erau şase băieţi care locuiau cu mine pe aceeaşi stradă şi cu toate acestea învăţătoarea pe mine m-a numit să-i conduc în şir indian, şefă peste o mică trupă caraghioasă. Înotam vitejeşte prin zăpadă în fruntea celor şase copii şi vitejeşte tăiam drum cu pieptul, ochii şi sufletul. Ningea într-o săptămînă cît altădată într-o iarnă întreagă şi nici o cărare prin nămeţi nu putea să dureze mai mult de un sfert de oră. Şi ninsoarea cădea aşa de deasă de parcă între cer şi pămînt coborau fremătînd fluturi mari de zăpadă. Nu aveam intuiţia cocorilor şi nu ne roteam la cîrma şirului indian, dar ne ţineam de mîini îngroziţi la gîndul că o dată desprinşi unul de altul ne-am pierde şi nu ne-ar mai găsi pînă la primăvară.

Să fi fost în ziua aceea mai mare ninsoarea, să fi fost de-acum obosită după atîta luptă cu iarna? Dar acolo pe pod, înainte de-a tăia pe lîngă grădina Zenoviei, am simţit deodată că zăpada se face caldă şi sub picioare troianul creşte blînd, încălzindu-mi tălpile îngheţate, gleznele, genunchii, că mă afund cu totul într-un val dulce şi chiar zăpada e toată vălătuci dulci, ca de vată de zahăr. M-am lăsat încet în genunchi şi-apoi culcată şi sub ninsoarea care venea oarbă din cer nu m-aş mai fi văzut în cîteva minute şi cine ştie, poate pînă în primăvară… Dar băieţii, cei şase cavaleri ai mei, care mă lăsau zilnic să-i comand şi să-i încolonez, şi să le scot sufletul alergîndu-i spre casă, în crosuri copilăreşti şi epuizante, de astă dată nu m-au mai ascultat. Le ceream să mă lase să dorm, mi-era somn şi mi-era atît de bine şi cald, şi perna şi plapuma erau atît de moi şi de albe… şi ei nu mă ascultau deşi le eram comandată de cîteva luni. Numai fratele Zeniei a plîns, poate pentru că şi Zenia, cînd s-a întors din grădina Zenoviei asta a spus: că-i e somn. Cred că nici el nu ştia, dar îşi freca ochii roşii cu pumnii la fel de roşiţi. Dar băieţii, cavalerii mei, au încercat să mă ducă pe braţe, dar n-au reuşit. Şi-atunci şi-au dat jos din spinare ghiozdanele, le-au legat cu bretelele unele de altele, şi pe mine m-au aşezat deasupra ca pe o sanie şi, ca să nu mă răstorn ori să mă pierd prin zăpadă, m-au strîns bine de genţi cu fularele lor. Doar aşa m-au adus pînă-acasă, în timp ce eu dormeam de mult, dacă de undeva de după gardul de cătină, se auzea înfundat ca dintr-o fîntînă:

– Nu ştii drăguţă, nu m-o fi supărat oare, moartea?

Pînă în faţa uşii mă-nvelise de tot zăpada şi-au trebuit să caute pînă să mă găsească. Şi cavalerii mei plîngeau toţi şase căci acum, dacă m-aduseseră, altceva nu mai ştiau ce să facă. Dar despre toate astea, am aflat mai tîrziu, atunci habar nu aveam, fiindcă doar peste cîteva zile am deschis ochii şi-am văzut ce alb e totul în jur: dar mi-era frig şi tremuram căci nu mai eram în zăpada fierbinte ci într-un pat de spital. Şi din nou, în jur plîngeau toţi, chiar dacă în jur copiii nu mai erau. Trăiam.

Nu ştiu cît am stat în spitalul acela. De pe perna pe care îmi sprijinisem capul vedeam cum în chenarul ferestrei crengile pierd treptat floarea albă a zăpezii. Apoi crengile au apărut în geam goale, lucioase, ca şi cum ar fi plîns. Muguri mici au sărit să le-mpace şi-ntr-o noapte, din toţi mugurii au ieşit dintr-odată flori albe şi roze. Ca o flamură mărul se arăta în chenarul ferestrei şi mă chema cum altă dată zăpada fierbinte voia să mă-mbie. Dar nu mai puteam să-i urmez şoapta lui fermecată deşi noapte de noapte crengi de măr băteau gingaş în geam. Nu mai aveam putere nici să mănînc şi nici nu voiam să mai mănînc. Numai atît aveam voie: dulciuri şi nici măcar o felie de pîine. Miere, dulceaţă, pere, portocale, struguri. Nu mai aveam putere pentru nimic. Ochii mi se-mpăienjeneau tot mai des, ridicam pătura şi vedeam cum sub cearceaf picioarele se subţiaseră incredibil şi se vedea sub piele pînă şi desenul vinişoarelor albăstrii. Şi nici nu m-am mirat şi nici nu m-am speriat cînd într-o zi i-am surprins pe doctori spunînd îngrijoraţi dar fără nici o fereală:

– Cine mai poate şti?

Ce putea înţelege un copil de şapte ani! Înţelege, eu înţelegeam. Şi-mi aminteam că aşa spun toate poveştile, că înainte să mori, ultima dorinţă trebuie să ţi se-ndeplinească neapărat. N-am să uit niciodată cu cîtă fierbinte ardoare mi-am dorit napolitana aceea săracă, uitată pe noptiera de lîngă patul vecin! Cum poţi să-ţi doreşti ceva atît de disperat? Iată, nici eu nu mai pot să descriu, pentru că acum sînt un om în toată firea. Dar dorinţa aceea era a unui copil care ştia că nu-şi mai poate dori decît un singur lucru pe lume şi din toate cîte erau pe lume alesesem napolitana aceea săracă, uitată în farfurioară, pe noptiera de lîngă fereastră. Nu mîncasem măcar un biscuit din ziua în care cedasem atît de uşor locul meu de comandantă, sub ispita zăpezii care cădea peste mine din cer. Napolitana, ultima dorinţă, trebuia să se-ndeplinească, simţeam gura plină de apă şi simţeam cum se sfărîmă-ntre dinţi foiţele tari, crocante, lipite cu cremă. Am aşteptat noaptea, deşi de cîteva ori totul începuse să se întunece în jurul meu şi să se clatine, dar după un timp se lumina la loc şi-nceta în sfîrşit şi clătinatul. Şi-abia noaptea, cînd toată lumea dormea, şi sub becul verde de deasupra uşii toate se-nverzeau şi mă uitam cu groază că verde e şi napolitana mea, dar o imaginam la fel de bună şi-aproape îi simţeam între dinţi foiţele crocante, umplute cu cremă. Ascultam. Nu se mai auzeau paşi, nici măcar pe culoarele îndepărtate. Am dat pătura la o parte, încercam să nu fac nici un zgomot. Picioarele le simţeam moi şi nu voiau să m-asculte, dar ştiam că e ultima, ultima dorinţă, şi, ca-n toate poveştile, trebuia să mi se-ndeplinească. M-am sprijinit încet de perete, un pas, încă unul, trebuia să rezist să-ntind mîna şi simţeam deja gustul teribil, dar, înainte de a o atinge, am simţit pe umăr că o mînă mă opreşte ferm, mă apasă şi-n aceeaşi clipă ştiam că nu mai am nici o putere şi că picioarele mă lasă; am fost dusă la pat pe braţe.

– Ştii că n-ai voie! Ar putea fi ultima…

Sora care m-a surprins e voinică, n-o văd, văd numai negru dar simt braţele care mă strîng şi mă aşeză în pat. N-am mai văzut-o niciodată. Are părul uşor încărunţit şi sub halatul alb se vedeau hainele de doliu.

– Unde-i mierea? Portocalele?

M-a luat în braţe ca pe un copil mic, m-a hrănit cu forţa, cu dulciurile care mi-erau mai amare ca fierea. M-am zbătut şi le-am mîncat amestecate cu lacrimi. Sora era voinică, mă zbăteam degeaba, mă ţinea ca-ntr-un cleşte. Am adormit tîrziu, frîntă de plîns şi de zbucium. A doua seară, s-a petrecut la fel. Nu mai era vorba de nici o napolitană, dar cînd toţi dormeau sora în doliu a intrat şi m-a hrănit cu forţa, cu dulciurile care-mi amărau zilele şi de care de mult nu mă mai atingeam. Peste o săptămînă am putut merge la geam fără sprijin. Flori, copacul nu mai avea, dar nişte mere mici, cît gămăliile de ac, se iveau printre frunze şi le zăreai dacă te uitai atent. Doctorii se-nseninaseră:

– Cine poate şti?

Se prefăceau, căci eu doar ştiam că ei o trimiseseră pe doamna în doliu să mă hrănească noapte de noapte? Şi cu toate că în fiecare noapte plîngeam şi o imploram să mă lase, niciodată n-am reuşit s-o înduioşez. Şi cînd merele s-au copt şi-au apărut în geam, roşii, ca un obraz de copil sănătos, mi-au dat voie acasă. Mama ştia de la mine de sora miloasă, de doamna în doliu care mă salvase cu forţa. Şi pentru că era doar de noapte, şi n-a putut s-o întîlnească niciodată, mama i-a întrebat pe doctori cum se numeşte doamna şi, desigur, adresa.

– Care doamnă?

Şi mama a precizat că e doamna în negru, sora de noapte a salonului care m-a îngrijit excelent, căci, iată, trăiesc. Şi doctorii au tuşit încurcaţi. Nu-i aşa? ăsta-i lucrul cel mai important… Trăieşte, e salvată. Chiar dacă în aceste luni a avut unele coşmaruri, vedenii, aşa e boala.

– Bine, dar sora?!

– Care soră? Nu există nici o soră de noapte şi nici o doamnă în doliu.

Mama s-a lăsat convinsă. Doctorii aveau dreptate: trăiam. Restul… Dar eu puteam să cred că nu a venit la mine, noapte de noapte, o femeie voinică, sub halatul căreia se vedea neagră, rochia de doliu? A trecut de-atunci atîta timp şi la asta mă gîndeam din ce în ce mai rar. Sincer, nici eu nu ştiam ce să mai zic. Pînă zilele trecute cînd mi s-a întîmplat ceva extraordinar.

Traversam terasa cofetăriei cînd am auzit o femeie care se răstea la un copil. Nu-mi plac asemenea lucruri. Nu suport să aud cum sînt copiii bruscaţi. Am văzut cum o femeie loveşte peste mînă o fetiţă şi din mîna fetiţei cade jos şi se sfărîmă o napolitană. M-am îndreptat hotărîtă să pun la punct femeia şi am încremenit. Femeia era sora în doliu. Chiar şi acum era în doliu, dar fără halat alb n-o recunoscusem imediat. Părea că nu îmbătrînise deşi trecuseră de atunci mai bine de douăzeci de ani. Douăzeci de ani m-am gîndit cum s-o-ntîlnesc ca să-i mulţumesc şi acum eram gata să strig la ea. Vinovată, m-am întors spre fetiţă, care, cu ochii în lacrimi, se uita fix spre mine. Atît mai ştiu: că uitîndu-mă în ochii fetiţei am avut impresia c-am şapte ani şi că mă uit în oglindă. Şi-am alunecat acolo, pe terasă.

… M-am trezit cu lume în jur, eram aşezată pe două scaune şi cineva îmi dădea să beau un pahar de apă. Am întrebat de fetiţă, de doamna în negru. Nu, n-a fost nici o doamnă în doliu şi nici o fetiţă. Şi-atunci mi-am amintit de napolitana căzută jos şi am căutat-o din ochi. Napolitana, săracă, era acolo jos, sfărîmată.

– Vedeţi? am spus triumfătoare. Napolitana…

… O aveaţi în mînă cînd aţi căzut, s-a sfărîmat…

Nu mai spun nimic. Ei nu ştiu ce s-a-ntîmplat în urmă cu douăzeci de ani dar eu ştiu. Încerc să pun ordine în amintiri. Mă plimb pe străzi timp îndelungat şi simt nevoia să iau firul de la capăt. Trebuie să văd neapărat locul în care acolo, înainte de pod, băieţii au făcut sanie din ghiozdane ca să-şi salveze comandanta. N-am mai fost de mult pe aici, căci casa noastră nu mai este şi chiar cînd vin în nord nu mai merg pe acolo, părinţii locuiesc în altă parte. Acum însă voi merge. Cobor cu emoţie valea şi mă opresc o clipă în faţa bisericii lipoveneşti. Înăuntru e o cununie şi-mi amintesc cu cîtă curiozitate ne strecuram să vedem cum mirele şi mireasa sînt încoronaţi ca nişte prinţi cu splendide coroane de aur pe care joacă roşii, verzi şi albastre luminile pietrelor preţioase. Mă strecor şi acum printre lipoveni şi văd o singură coroană, prinţul. Mireasa poartă pe cap cu umilinţă în loc de coroană trufaşă un fel de tichioară albastră lucrată în fir aurit şi bătută cu pietre preţioase. Nu înţeleg, să se fi schimbat atît de mult obiceiurile? Şi o lipoveancă îmi reaminteşte că aşa se întîmplă cînd femeia e mireasă a doua oară. Începe dansul ritualic, mireasa trece prin dreptul meu, se uită la mine fix, fără să mă vadă, o privire stranie şi-mi dau seama că o cunosc, că o văzusem chiar mireasă. Dar unde?

Ies din biserică şi îmi continui drumul. Sînt cu gîndul atît de departe! Iată podul, cred că pe-aici m-a cuprins zăpada fierbinte şi i-am lăsat pe băieţi fără comandantă. Îmi încordez auzul şi prind de departe o muzică dulce, ca de harmuşcă cerească. Cred că şi văd cum se aruncă în aer crapii cu burţi argintii riscînd să nu mai nimerească la loc în apa rece. Dar nu, pîrîul îi primeşte la loc şi-mpreună cu ei se avîntă, ca-ntr-o cascadă, în cătuşa neagră a podului şi de dedesubt, de sub mine, din bulboană, aud vaiet lung şi dacă n-aş şti aş putea să jur că-i glas omenesc. Sînt atît de concentrată, de pierdută în amintiri, că n-am văzut-o cum se apropie, pînă n-am auzit:

– Nu ştii, drăguţă, nu s-o fi supărat oare moartea?

Zenovia. Capul i-a alunecat de tot pe pămînt, îl ţine lipit de labele picioarelor goale şi pentru că îi vine greu să meargă, şi-arată ca un cerc, a-nvăţat să se rostogolească cu aşa o viteză că sar repede în lături cînd îmi ajunge la picioare un ghem de cîrpe din care iese un glas înfundat ca dintr-o fîntînă:

– Nu ştii drăguţă, nu m-o fi căutat oare moartea?

Şi ochii care nu văd decît labele picioarelor trag cu furie de frîul care nu-i lasă să sară din orbite şi de-aceea Zenovia încă priveşte ca găinile, dintr-o parte.

Sub mine bulboana strigă cu glas omenesc şi-n clipa aceea, fără nici o legătură, îmi dau seama că ştiu cine-i mireasa de la biserică şi că o mai văzusem într-adevăr, tot mireasă: Zenia.

– Nu ştii drăguţă, nu m-o fi uitat oare moartea?

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: