MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~Al. Iacobescu: „Pe urmele lui Alecsandri“

O premieră absolută este, într-o măsură, un act de curaj. Aceasta mai ales dacă avem de a face cu un debut, ca în cazul piesei „Profesor de admitere” de Mariana Brăescu. E drept, demersul a fost întreprins sub bune auspicii. „Textul, «Profesor de admitere», mi-a întrecut toate aşteptările”, declară criticul Val Condurache iar dramaturgul Tudor Popescu îşi salută noua colegă începînd prin a „elogia iniţiativa teatrului (iniţiativă din ce în ce mai puţin asumată de teatre cu firmă mai sonoră)”. Alte aprecieri asupra altor piese ale aceleiaşi autoare, aflate în aşteptarea întîlnirii cu scena, mai semnează Eugen Barbu, Traian Filip, Ion Dodu Bălan et. Dar, oricît de avizate, aceste opinii exprimate înainte de premieră nu reprezintă decît un pariu, pe care prima întîlnire cu publicul, în urma logodirii textului cu scena, urma să dea seamă dacă este sau nu cîştigător.

Succesul de public este indiscutabil. Sigur, acest succes trebuie privit în datele lui particulare, începînd, fireşte, cu textul, situat în prelungirea – peste timp – a Cînticelor lui Alecsandri, pe care le aminteşte prin simplitatea subiectului şi prin nota de şarjă în care sînt realizate portretele celor trei „profesori de admitere”: prin franţuzismele Criticului, prin infatuarea Actriţei, prin frînturile de melodie îngînate de Cîntăreţ. Apropierea surprinde plăcut, aducînd – paradoxal! – o notă de originalitate în tratarea scenică a subiectului într-o perioadă în care comedia sofisticată cunoaşte un accentuat proces de manierizare. Comicul Marianei Brăescu este spontan, dezinvolt, plin de prospeţime, piesa se susţine scenic.

Aşadar, subiectul piesei este cît se poate de simplu. Veniţi la o cramă în scopuri… documentare, trei artişti – un Actor, un Critic şi un Cîntăreţ – se hotărăsc subit să-l convertească pe Tudorel, fiul şefului respectivei podgorii, fiecare la profesiunea lui. Cu mult zel vor fi efectuate preparaţiile necesare, prilej de a satiriza suficienţa profesorilor şi de a puncta comic inadecvarea lor la realitate. Mai cu picioarele pe pămînt, Tudorel îşi va însuşi sîrguincios lecţiile, dar de dat va da examen de admitere la viticultură, singura, autentica sa pasiune. Consternarea profesorilor va rima comic cu neaşteptata convertire a lui Moş Costache care, simţind irezistibila chemare a artei, va părăsi crama, adoptînd brusc şi demonstrativ franţuzitul limbaj al criticului: Adio, citoayens! Este singura lovitură de teatru, în rest naraţiunea scenică susţinîndu-se prin vigoarea cu care sînt zugrăvite portretele celor trei profesori şi al lui Moş Costache, dar şi prin nota de încîntătoare candoare cu care evoluează scenic Tudorel. E drept, preţiozitatea criticului e dusă oarecum la extrem, formulările lui fiind cam demonstrativ incomprehensibile, după cum demonstrative sînt uneori şi reacţiile lui Tudorel la demersurile ultrapedagogice ale profesorilor săi. Şi-apoi, Moş Costache afişează uneori un pitoresc excesiv (aluziile la interdicţiile babei sale etc.). Dar, în ansamblu, piesa, nepropunîndu-şi să fie mai mult decît este, reuşeşte să cîştige afectiv spectatorul. Merit care nu poate fi trecut cu vederea.

1988

AL. IACOBESCU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: