MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~Traian Filip: „Expresia a ceea ce poate fi o trestie gânditoare“

Am citit piesa Londra, de la 3 la 5, de Mariana Brăescu, cu interes şi plăcere. Viaţă întoarsă pe dos, viaţă stearpă, viaţă fără viaţă, cu urme de viaţă, cu personaje care cred că sînt altceva decît sînt, aduse la cota zero, acolo unde nu sînt nici culmi, nici văi. Cei ce supravieţuiesc vorbesc despre filme şi vise, lumea lor este o stradă cu cheflii şi somnambuli. Toţi au fost „ceva”, au devenit „altceva”, se compară cu ceea ce au fost şi caută să-şi imagineze ceea ce ar dori să fie. Un creator de iluzii apare cu voioşie, exaltându-şi vocaţia de altă dată pentru marşuri: marşurile brigăzilor, ale colectivizării, ale pionierilor culegători de spice pe tarlalele înfrăţite, marşurile tractoristelor, ale primilor astronauţi, ale mulgătoarelor stahanoviste, ale luptei împotriva imperialiştilor americani şi slugilor lor retrograde…

Remarc de la început claritatea stilului, relieful ideilor bine întrupate de personaje. Aproape brusc se descoperă puterea latentă şi substanţială a textului, deoarece personajele, prin nota de ironie inclusă – o ironie bună, generoasă, făcută nu să diminueze, nici să distrugă, ci să confere simpatie – capătă dimensiuni variabile, marcînd nu numai trecutul şi tristeţea restituite prin amintire, ci şi capacitatea de a exprima natura intimă şi, adesea, greu de intuit fără o analiză patologică şi psihologică.

Nu am distins intenţia de a moraliza, nici aceea de a coordona o mentalitate socială eliberată, prin forţa împrejurărilor, de duplicitate şi făţărnicie. Totul acţionează sub imperativul destinului şi personajele îmbătrînesc ca în natură, fără revoltă sau regrete. Colocviul lor nocturn dă la iveală structura rezistentă a unor generaţii făcute să izbutească într-o lume în care accidentul tragic poate fi prevăzut şi acceptat, ca o condiţie a echilibrului. Degradarea se produce la toate nivelele, fără a distruge sau desfiinţa diferenţiat clasele sociale. Înainte de a încremeni sub definiţii şi structuri amorfe, personajele se prefac treptat în simboluri, desprinzîndu-se de măruntele fapte concrete, de existenţa aparentă şi prozaică, fiind aduse, printr-un proces de evocare şi reevocare, la orizontul cîmpiei.

În fond, nu este neapărat vorba de pensionari şi activişti fără vocaţie, de scriitori stimulaţi cu droguri sau de femei demodate de neputinţă şi indecenţă, ci de o parabolă fără tendinţă didactică şi de o nostalgie care cultivă salvarea prin duioşie şi bunătate. Transparentă şi fluidă, limba propulsează desfăşurarea temei. Însăşi absenţa unui conflict sau a unor contraste violente arată încrederea ce-o conferă autoarea expresiei uşor colorate, dar fără figuri de stil care cer măsură şi timp mai îndelungat de percepţie. În acest spaţiu nu e încă loc pentru agonie şi moarte.

Deosebirea de Azilul de noapte? Aici există speranţă, umorul nu degenerează în cinism; nu limbaj pitoresc ci rafinat, presărat cu franţuzisme, un bilingvism de sfîrşit de epocă. Tot ce vorbesc cucoanele (coloneleasa, Caron, Didina) duce la încurcături şi neînţelegeri, la glume voite sau involuntare – babe proaste, prostite, nebune, absurde, ridicole, care nici măcar compasiune nu inspiră şi a căror condiţie socială este dictată de factori interni (psihici) nu externi (sociali).

Încerc să-mi închipui o lectură cu actori a acestei piese. Poate ar câştiga în suprafaţă, dar nu în adâncime. În planul real, şase femei şi doi bărbaţi; în planul amintirii, patru bărbaţi şi o singură femeie. Două tinere în jur de treizeci de ani, celelalte trecute de cinzeci, ca şi bărbaţii, de altfel. Deci personaje cu experienţă, cu mai puţine dorinţe, obişnuite cu renunţarea şi declasarea. Chiar şi măturătoarele sunt nişte declasate, numai că ceea ce le ţine în picioare este munca, puterea de a munci, de a face ordine.

Piesa, un mod de a vedea lumea şi de a redimensiona timpul. Un timp fără istorie sau cu o istorie transformată în parodie: oameni fără volum şi dimensiune, efect al unor seisme sau catastrofe. Totul redus la schemă, la trăire pe o scară de civilizaţie rudimentară, învăluit în umor grotesc. De unde, totuşi, senzaţia de optimism? În orice caz, nu din resemnare. Personajele gândesc orizontal, nu există contrast, ci numai opoziţie între epoci şi vârste. Scormonind trecutul, cu eforturi programate, explici modul de propulsie al unei societăţi fără viitor, egalizarea pe planul social şi intelectual, valorile transformate în nonvalori, dizolvarea principiului în favoarea arbitrariului. Traiect între vis (trecut) şi realitate (prezent): „lasă, tată, revoluţia abia a început, e ca un zarzăr tânăr, încă n-are roade, n-are nici flori, numai muguri. Tată, fii tare, toţi luptăm, gândeşte-te, pentru toţi e greu”… O reflecţie impitoiabilă: „târnul şi tomberonul vă mai aduc o rază de soare” etc.

Londra, de la 3 la 5 nu este doar o promisiune ci un fapt literar împlinit. Mai mult încă, ea este expresia a ceea ce poate fi o trestie gînditoare.

1988

TRAIAN FILIP

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: