MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~Val Condurache: „Un dramaturg uimitor de matur“

Poveste despre aspiraţie şi vocaţie

Textul „Profesor de admitere” mi-a întrecut toate aşteptările. Teatrul se scrie foarte greu şi chiar la autorii formaţi se mai găsesc greşeli de tehnică dramatică. Mărturisesc că n-am mai păţit ca primul text pe care îl primesc din partea unui autor să fie bun de reprezentare, cu foarte mici intervenţii cosmetice. Şi dacă subiectul nu e din cale afară de pretenţios şi de original, tratarea vădeşte personalitate, siguranţă tehnică impresionantă, un simţ deosebit al replicii.

Aş zice că subiectul se poate rezuma la eterna poveste a aspiraţiei şi a vocaţiei şi că antrenează subteme, şi ele destul de comune – tradiţia (în cazul acesta tradiţia de familie – tatăl este viticultor, fiul îl va urma) pusă faţă în faţă cu noul. Criticul de artă, Cîntăreţul şi Actriţa, veniţi „la documentare” la crama de la podgoria lui Tudor Neamţu, vor, fiecare în parte, să-l cucerească pe Tudorel – fiul inginerului – pentru profesia lor şi se oferă să-l pregătească pentru examenul de admitere. Ceea ce se şi întamplă, numai că aici autoarea pare puţintel oportunistă în şarja la care supui artiştii şi intelectualii, de parcă aceştia ar fi chiar aşa de aerieni, de rupţi de viaţă şi de potrivnici intereselor ei. Trebuie să spun ca şarja este făcută, însă, cu măsură, cu bun simţ şi nu întrece marginea satirei tandre – cum se întâmplă cu schiţele de la televizor, unde artistul apare, în multe cazuri, ca o veritabilă plagă. Şi apoi toţi trei fac arta cu pasiune şi, cu excepţia unor îngroşări de limbaj (poetul şi criticul au câteva pasagii cu totul obscure), şi cu pricepere. Din punct de vedere strict teatral, n-aş avea de reproşat decât câteva lungimi în tiradele criticului şi ale poetului. Mai receptiv decît Tudorel se arată Moş Costică, un personaj pitoresc, probabil cel mai izbutit din text, care îşi schimbă, pe parcurs, comportamentul şi mentalitatea.

Tînărul va face cum îl duce mintea şi sufletul: va reuşi la facultatea de viticultură, hotărînd în favoarea tradiţiei. Maeştrii lui vor părăsi ferma ofuscaţi. Şi dacă primul final era destul de previzibil, cel de-al doilea surprinde şi face bine piesei. Cel care se supără cel mai tare pe Tudorel este Moş Costică, în faţa căruia începe să se deschidă „universalul” de care, cum zice cu emfază, „poporul este ţinut departe”.

Savuroasă este scena în care Actriţa repetă cu Tudorel o secvenţă din „O noapte furtunoasă”, faimoasa intrare a lui Rică la Veta, în mersul căreia se amestecă, luînd lucrurile la modul propriu, Moş Costică. Actriţa îi spune, la terminarea scenei, mulţumindu-i lui Moş Costică pentru amestecul lui: „Moş Costică, eşti o poezie! Am jucat în trei!”. Scena are mai mult haz în felul acesta decît în original! Adevărat.

Pronto are ceva din Arlechino…

Piesa Pronto – agent particular pleacă de la o idee originală, deşi figura escrocului nu este nouă, de la Mazilu şi Băieşu încoace. (…) Farsa este condusă mai bine decît în Profesor de admitere. Şi situaţiile dramatice sînt mai elaborate. Îmi place felul în care este tratat mirajul Occidentului şi, mai ales, felul în care se umanizează în final un personaj – doamna Thompson – pînă atunci privită din unghiul prea strîmt al eficienţei. Greutatea cade, fireşte, pe Pronto, care este diavolul întregii afaceri. Îmi place nepriceperea lui balcanică – de Mitică – de a accede la cinism. El este, pînă la urmă, un tip simpatic prin jovialitate, prin marea mobilitate a proiectelor şi prin cameleonismul surprinzător, dar, în fond, ludic, fără suport pe un caracter malefic. O altă reuşită este Moaşa Aglaia. Ca şi în Profesor de admitere, ies bine personajele pitoreşti, cu structură de raisonneur-i din popor. (…) Pronto are ceva din Arlechino şi asta face ca textul să iasă din zona de interes local. Căci nu este vorba de un simplu escroc, ci de o prelungire a unui tip în fond păgubos şi jovial, inventiv, cu gărgăuni în cap, dar nu canalie. (…)”

Limita caricaturii şi ironiei

„Londra, de la 3 la 5″ mi se pare niţel trasă de păr ca fabulă. Nu văd cum poate ajunge Smaranda măturătoare de stradă (chiar dacă luăm profesia într-un sens metaforic) după ce construieşte cu ceilalţi (pe atunci tineri) Salva-Vişeu. Şarjată mi se pare şi joaca de-a măturătoarele pe care-o fac Didina şi Caron. Dar, mă rog, să zicem că piesa nu se fixează în cea mai pură convenţie realistă, că limita caricaturii şi ironiei este fixată mai departe decît în mod obişnuit. Se poate şi aşa, deşi nu am ferma convingere că spectatorul nu desluşeşte o confuzie între planul unui realism foarte apăsat – alcătuit din cîteva secvenţe mai păstoase ale prezentului şi din toate secvenţele care se numesc „ale amintirii”. Şi apariţia lui Bazil, şi el brigadier pe Salva-Vişeu şi, după cum înţelegem mai tîrziu, un biet delator, care hotărăşte (sau îşi aduce din plin contribuţia la) soarta Smarandei, are acelaşi aspect ludic. El vine de la Paris, unde se stabileşte la nu multă vreme de epoca Salva-Vişeu. Mai înţelegem că Mihăiţă (asta ar fi lovitura de teatru!), soţul Didinei (Mihăiţă este un personaj absent) – cel care se sinucide în final, este fostul iubit al Smarandei. El se căsătorise, în „obsedantul deceniu”, cu Didina ca să-şi pună la punct „dosarul de cadre”. Fabula, repet, mi se pare puţin gratuită şi irealistă – nu are nici coerenţa formală a celorlalte texte scrise de autoare. Izbutite, ca peste tot, sînt personajele care, încet-încet, încep să alcătuiască o lume. Şi aici şi în Al treisprezecelea Caesar, centrul de greutate al construcţiei dramatice cade pe personaje şi acesta mi se pare cel mai bun semn în certificarea unui dramaturg”.

Farsa sinistră

„Al treisprezecelea Caesar” mi se pare, pînă una alta, „son coup de maître”. Comedia este adevărat satirică, cu personaje puternice şi cu moravuri, din viaţa literară şi publicistică dintre cele două războaie, foarte fin desenate, deşi, cum este firesc într-o satiră, uşor caricate. Dar şi Popescu Beizadea, şi Îngeraş, mîna sa dreaptă, şi cîntăreaţa de local Panseluţa Beraru şi Asterisc Căciulă, aspirantul la şantajul mare de presă, şi cei doi dramaturgi şi gazetari, Anatol Lambru şi Magdin Verdea sînt, cu toţii, nişte figuri bine individualizate. Şi dacă trei acte acţiunea nu face decît să deseneze nişte caractere, făcînd să înainteze complotul, finalul este de-a dreptul senzaţional. Beizadea Popescu, cel care, pamfletar de temut, scrisese drame istorice deopotrivă pentru Anatol Lambru şi Magdin Verdea, făcîndu-i să urce şi să coboare, pe rînd, la bursa valorilor, scrise, în sfîrşit, o capodoperă, pe care vrea s-o vîndă la preţ foarte ridicat, pentru a-şi lichida o mare parte din datorii. Se îmbolnăveşte grav. În jurul lui încep să mişte cioclii, dar, tot ca nişte ciocli – Lambru şi Verdea, prin „oamenii lor” – Îngeraş şi Panseluţa care vor să intre în posesia manuscrisului. Dar mai apare, alături de ei, şi creditorul lui Popescu şi moştenitorul lui, Capiţa. Popescu nu moare însă, şi- lovitură de teatru – de unde renunţase să vîndă textul, voind să-l publice cu numele său (piesa Caligula), se vede din păcălitor – păcălit. Capiţa îi ia manuscrisul şi-l dă publicităţii, după care moare. Textul nu mai este al nimănui dintre cei care-l doreau cu ardoare, ci, aşa cum anunţă şi studiourile de radio, al ilustrului necunoscut – Capiţa. Frumos este şi finalul, în care piesa se ia de la capăt, cu primele replici, sugerîndu-se un circ, o ficţiune uriaşă, un vis. Această ambiguitate finală coboară perdeaua de dramă peste această farsă sinistră.”

1988

VAL CONDURACHE

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: