MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~A. I. Brumaru: „Amintirea şi închipuirea“

O surpriză, cel puţin pentru mine, e înfăţişarea, astăzi, în beletristic a Marianei Brăescu. Ar fi, la drept vorbind, o reînfăţişare, fiindcă, iată (cum aflu de la editorul „Carpathiei Press”, casa producătoare) autoarea fusese pregătită mai de demult pentru aceasta: a scris şi a redactat, abordînd platonic tiparul, în proză şi teatru, încă de prin anii 80: o istorie zăvorîtă, România sfîrşitului de secol 20 a cunoscut-o bine, îndurînd-o, nu i-a îngăduit însă ieşirea. Creaţia deja existentă a Marianei Brăescu a fost totuşi înregistrată publicistic: în cuvinte însoţitoare, s-au exprimat la vreme despre ea specialişti reputaţi şi stimabili, de la Val Condurache (dramaturgie) la Tudor Octavian (proza scurtă), de la profesorul Ion Zamfirescu la M. Ungheanu. (O piesă, „Pronto – agent secret sau Marea lovitură”, din 1985, a fost, aflu, realizată în aspect radiofonic în 2002, însă sub alt titlu.)

Naraţiunile Marianei Brăescu, chiar acelea cu explicaţia în umanitatea proximă ce se susţine de regulă în definiţii morale (v. „Imperfecţiuni provizorii”, Bucureşti, 2005), istorisiri felurite ca întindere, concepute cu vreo două decenii în urmă, căutînd însă a sintetiza prototipistic, pe element îndeobşte nemişcător şi irepetabil, se vor aduna, la o privire mai atentă, nu numaidecît, cum era poate de aşteptat, sub numitorul unei literaturi nemijlocite a realului, dar deopotrivă sub semnul, încă vag aici, al unei literaturi cu atingere în mister, adică în duhul iniţial, liric, al lucrării cuvîntului. Precum în cartea ulterioară, „Îmi amintesc şi îmi imaginez” (Bucureşti, 2005) – în aceasta însă, cum se vede, ficţiunea fiind hotărît precumpănitoare. Se ghiceşte aşadar, comparînd volumele, o tranziţie, ca şi nedeclarată, între o proză aparent numai de observaţie, cu apăsări nu lipsite de maliţie pe inamovibil şi fatalitate în expresia umanului în comentariu satiric, şi alta (vădită deja în „prima carte”) contaminată insesizabil de exerciţiul geometric al parabolei (v. „Ultimul Sever”, „Miezul sau coaja” etc.), de „ca-şi-cum”-ul ficţionării, de, mai degrabă – a înţeles bine Tudor Octavian – ucronia schimbătoare de realitate, la porunca infinită a spiritului; desparte şi inversează feţele vremii.

Trecerea aceasta se încheie însă hotărît în „Îmi amintesc şi îmi imaginez”. Observaţia în vieţuirea concretă, apoi demonstraţia epică, opţiuni inevitabile ale naraţiunii realiste, orientate critic, adică totuşi subiectiv, la mijloc fiind o selecţie atitudinală, sînt acum, ca în modelele tari ale genului, retrase aşa-zicînd la schiţă (acolo unde toate lucrurile se desăvîrşesc, cum ar zice liricul şi gînditorul cunoscut), altfel spus la esenţa graiului poetic: o meditaţie care poetizează, meditaţie pe urmele amintirii, pe urmele imaginaţiei, închipuirea care-şi aminteşte; amintirea ce imaginează. Amintirea – ne îngăduie limba să credem – e opusă minţii care gîndeşte deodată cu lumea, silind-o la despăturiri dureroase, adesea inadecvate; dimpotrivă, ea preferă, însă în taină, să imagineze; va să zică mintea, de altfel, mai mult minte, cum a spus cineva, inventează şi plăsmuieşte, lumile noi nu sînt oare astfel de producţii ale spiritului, izvorîte, cum se verifică peste tot, din „ne-adevăruri”?

Titlul cărţii Marianei Brăescu („Îmi amintesc şi îmi imaginez”) e din acest punct de vedere grăitor. Pornită ea însăşi ca închipuire, amintirea e acoperită, capturată de aceasta, e prizoniera secretă a imaginaţiei: se desfăşoară ca memorie, dar cea care vorbeşte, aducînd din necunoscut nu doar adevărul faptei ci tocmai enigma, reconstruind-o, e închipuirea. Autoarea pune aşadar în jocul literaturii (ca în dialogul „Aproape amintirea acelei nopţi”, ca în prozele „Sub ispita zăpezii”, „Perla negresei”, „După-amiază cu trăsura pe cer” etc.) memoria ce nu doar reproduce, însă născoceşte. Falsa reproducere, ce totuşi supravieţuieşte în regula epicii, e înlocuită de aceasta: născocirea însă adaugă, acum lucrurile lumii nu-şi vor modifica doar starea, îşi şi schimbă conţinutul şi sensul – sînt noi, sînt altele, aşteptîndu-şi cu nerăbdare clasa, universul.

2005

A.I. BRUMARU

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: