MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~Al. Florin Ţene: „Splendoarea barocă a imaginaţiei“

Cunoscută, mai ales după 1990, ca dramaturg, prozator şi jurnalist cu o activitate intensă, Mariana Brăescu (fondatoarea celui mai important grup de presă pentru casă, familie şi ambient, „Casa Lux”) vine în întâmpinarea cititorilor săi cu un nou volum de povestiri, intitulat simptomatic „Îmi amintesc şi îmi imaginez”.

Deschizând coperţile acestei cărţi, parcă întredeschid cu sfială, pentru a nu tulbura liniştea timpului trecut, uşa de mahon sculptat a unui castel în care lucrurile sunt acoperite cu o pânză alburie şi transparentă a memoriei pentru a lăsa să se întrevadă, cu zgârcenie, dozajul, amintirile.

Cele nouăsprezece povestiri sunt o sinteză a artei narative a autoarei, în care se regăseşte, condensată, întreaga splendoare barocă a imaginaţiei care are la rădăcina ei „o existenţă fantastică, reflectată dintr-o lume paralelă pe care nu o putem nici măcar întrezări” (Artur Silvestri).

În acest volum, Mariana Brăescu pare un renascentist întârziat, cu voluptăţile nostalgiei, un degustător rafinat al amintirilor pline de miez, un erudit cu viziuni neoplatonice pe care le redescoperim în „cronicile” memoriei sale. Extrem de rafinate în naraţiune şi în descriere, povestirile sunt basoreliefuri, care se doresc să irupă din”magma„ marmorei, chiar dacă autoarea învăluie totul cu abilitate într-o ficţiune cu aparenţe insolite. În unele povestiri, regăsim nucul ca simbol al perenităţii şi depozitarul amintirilor, ca formă ingenioasă de a înşela imaginaţia. (Vezi: „După amiază cu trăsura pe cer”, „Urcând în nuc până la cer”).

Universul naraţiunii este undeva într-o localitate din Nord, unde toamna este „grea ca o femeie care aşteaptă un copil”. Personajele vin dintr-un trecut şi capătă proporţii mitologice în memorie; „Oamenii nu-i spuneau numele, nici în şoaptă, de teamă, căci nu doar de-acolo se auzea strigăt omenesc şi nu tot de-acolo, noaptea, vaetul ţâşnea atât de înfricoşător de-ţi simţeai spinarea de gheaţă şi de frică puteai să şi mori?” („Grecoaica”). Originalitatea propriu-zisă a autoarei prinde contur odată cu răstălmăcirea amintirilor. Povestirile, uneori, capătă un caracter fantastic al întâmplărilor şi chiar este dublat de unul fabulistic, înduioşător, alternând cu maliţia şi realist: „Ne ţinea calea, ne pândea de departe ca să ne întrebe: – Nu ştii, drăguţă, nu m-o fi uitat, oare moartea?! Nu ştiam, dar întrebarea mă speria întotdeauna.” („Sub ispita zăpezii”). Aerul vetust, rafinamentul excepţional al povestirilor, în chip paradoxal este produsul unei simplităţi izvorâtă din adâncul fiinţei. Din minimum de relatare, autoarea obţine maximum de expresivitate: „Nimeni nu se-ntreabă că Zenovia nu moare, dar toată lumea se miră că trăieşte”.

Mariana Brăescu ne învaţă să trăim prin poveşti atâta timp cât nu ne decidem să ieşim din ele. Ea repovesteşte nişte poveşti din care nu a ieşit niciodată. Existenţa dihotomică a omului modern ca făptuitor şi povestitor al faptelor sale, cele două îndeletniciri fiind mereu la un pas de divorţ, dar nu la Mariana Brăescu, atunci când momentul istoric pune conştiinţa în situaţii dilematice („Dincolo de zid, mai departe”), constituie problema radiografiată de autoare sub supravegherea celor două „călăuze” ale povestirilor sale: Amintirea şi Imaginaţia.

O „biografie aparentă” ne produce direcţia minuţioasă, îndelung comentată, pe care o aplică unei epoci exilată în memorie, unde interesul cade pe destinul omului bulversat de rapiditatea cu care Istoria îşi schimbă măştile. E aici acea „circulaţie dialectică” (J. P. Sartre) a existenţei individuale dependente de mediu şi societate care, la rându-i, îşi datorează destinul tragic indivizilor componenţi. (Ex: „Dansul fluturelui”).

Universul misterios, sugerând spaţii magice, uneori ezoterice, îşi complică uman înţelesul fiindcă ficţiunea e singurul teritoriu liber al umanităţii. Fiecare detaliu al trecutului este insolitat şi tradus în simboluri capabile să citească altfel prezentul, să-l prevadă din nou. Descrierea, realizată prin hipotipoză, reacordă importanţă locurilor, gesturilor, cuvintelor.

Povestirile Marianei Brăescu se constituie ca un „ţinut” al prozei scurte contemporane în care adevărul are de partea sa cuvântul, rememorarea ca istorie vorbeşte limba unei scriitoare admirabile şi talentate, iar expresia „Îmi amintesc şi îmi imaginez” vizează o împăcare cu realitatea trăită.

2005

AL. FLORIN  ŢENE

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: