MARIANA BRĂESCU

prozator, creator de publicaţii, dramaturg

~Tudor Octavian: „Povestiri acide, precipitate“

Tot ce se întîmplă în lume şi în proză, se întâmplă, de fapt, în două feluri: „la un moment dat” şi „de-a lungul timpului”. Că nimic nu se petrece, totuşi, „la un moment dat”, fiindcă şi momentul este o desfăşurare, este de la sine înţeles; numai că ideea aceasta, a unui lucru neaşteptat, venind aparent fără cauză, din puterea clipei, din capriciul momentului e foarte ademenitoare. Ea îl seduce adesea pe autorul de povestiri, îndeosebi pe acela dedat speculaţiunilor şi paradoxului, disponibil la surpriză şi pentru care e o adevărată plăcere să ducă demonstraţia, conform cu subtila mecanică a evenimentelor, în plin absurd. Noţiunea pare a ţine cursul inevitabilului şi-l face pe cititor curios întrucît şi în inevitabil se mai produce un „moment dat”. Ea este încă agreabilă. Cînd ceva are loc pe nepusă-masă şi, mai ales, acolo unde ritmul normalului e sesizant, lectura se precipită. Vreau să spun astfel că povestitorul se lasă uneori condus el însuşi de istorisire, că e nevoie de o anume experienţă a scrisului pentru a evita soluţiile lesnicioase ce nu interesează adîncul lucrurilor.

Mariana Brăescu scrie povestiri cu „ce-ar fi dacă” şi iată cum un distins universitar, un om căruia totul îi este scris şi în frunte pus, citeşte, la un moment dat, o carte poliţistă. Deoarece, cum observa un criminalist într-un caz faimos de otrăvire, fiecărui acid îi corespunde o bază, e util de luat aminte că povestirile de genul celor scrise de Mariana Brăescu, iuţi, acide, precipitate, contînd pe buimăceala surîzătoare a publicului, se şi termină la un moment dat. Şi dacă se termină, există două posibilităţi: să nu-ţi aminteşti niciodată de ele ori să-ţi aminteşti şi să vrei să le reciteşti. Ştiind de acum şi începutul şi sfîrşitul, vei fi atent la altceva, la măiestrie, la fineţea argumentării, la rezolvarea detaliului, la bază adică.

Povestirile Marianei Brăescu, perfectibile ca tot viul, pot fi şi recitite. Ele sînt genul de problemă care, odată pus, îl înviorează într-atît pe cititor încît acesta-i sigur că le-ar scrie mai bine. În asemenea situaţii, meritul nu-i, cum s-ar crede, al cititorului, ci tot al autorului.

1983

TUDOR OCTAVIAN

Anunțuri

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: